Chemarea: începutul călătoriei

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti

„Adevărata “măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin “lipsa de măsură”, dorind “fără măsură”, îndrăznind “fără măsură”, iubind “fără măsură”.”

Octavian Paler

intrebareLa întâlnirea noastră de miercuri, la mijloc de octombrie arămiu, Raluca Mohanu ne-a povestit, cu pasiune și rafinament, despre călătoria eroului, călătoria fiecăruia dintre noi. Călătoria spre împlinire, spre fericire, spre deslușirea a cine suntem noi cu adevărat și care este menirea noastră în această lume. Pentru că fiecare dintre noi a venit aici și acum cu un scop. Suntem un melanj unic de gene, caracteristici, abilități, talente, destinat să joace un rol aparte și special, chiar dacă, în aparență, e doar un simplu rol de figurant.

Se spune că nu destinația contează, ci călătoria. Dar oare poți pleca într-o călătorie dacă nu știi destinația? Îți iei bocceluța la spinare și pleci încotro vezi cu ochii? Așa, pur și simplu? Pentru unii merge, dar pentru majoritatea nu. Pentru că nu avem curajul și spiritul de aventură care să ne împingă spre zări străine și neprevăzut. Avem nevoie de acea plasă de siguranță care să ne ofere o zonă călduță de confort. Ne este teamă. O, Doamne, și cât de teamă ne este! Să nu fim răniți, să nu ne pierdem prețioasele posesiuni, să nu fim marginalizați, să nu mai fim iubiți, să fim părăsiți, și multe altele. De fapt, ne este teamă să trăim. E trist, dar priviți-i pe cei din jurul vostru. Câți dintre ei sunt fericiți? Câți dintre ei fac ceea ce le place? Câți dintre ei abia așteaptă să se trezească dimineața ca să schimbe lumea cu acel ceva special la care ei se pricep atât de bine. Acel ceva pe care toți simțim că îl avem dar nu reușim să-l scoatem la suprafață, oricât am încerca.

Sunt atât de multe călătorii care nu vor începe niciodată și la fel de multe călătorii care nu se vor termina niciodată. Pentru că fiecare călătorie începe și se termină cu o chemare. Iar a-ți găsi chemarea este cea mai mare provocare a vieții. Unii sunt norocoși, extrem de norocoși să știe cine vor să fie și ce vor să facă încă din copilărie. Alții, descoperă treptat. Iar restul nu descoperă deloc. Iar când nu-ți găsești chemarea, când nu știi care este rostul tău pe lumea asta și ți se pare că viața este un talmeș-balmeș lipsit de sens, doare. Doare al naibii de tare. Și nu doar la nivel spiritual. Ci și fizic. Este o durere surdă, care-ți prinde inima într-o chingă și o ține așa la nesfârșit. Mult prea mulți oameni trăiesc cu această durere și ajung la finalul vieții fără să știe cine sunt cu adevărat și ce ar fi putut să facă. Și asta pentru că renunță să viseze. Pleacă urechea la ce le spun cei din jur și își pun visele deoparte, gândind că va veni momentul și pentru ele. Dar acel moment nu va mai veni. De aceea se spune că există în Rai o cameră cu tot ceea am fi putut avea dar nu am crezut niciodată că vom putea avea sau cu acele vise pe care le-am fi putut împlini dacă nu ne-am fi oprit la doar un pas distanță de a le realiza. O cameră pe care chiar și îngerii ezită să ne-o arate (a se observa prezumția optimistă că vom ajunge cu toții în Rai).

 De ce se întâmplă asta? Pentru că suntem atât de ușor de influențat. Pentru că nu avem încredere în noi. Pentru că trăim cu iluzia că soluția este în afara noastră, la ceilalți. Pentru că vrem neapărat ca ceilalți să aibă o părere bună despre noi. Pentru că ne e teamă să fim diferiți și să ieșim în evidență. Pentru că viața este „grea”. Pentru că nu avem puterea de a schimba lumea. Și tot felul de astfel de convingeri care de care mai „încurajatoare”.

Poate că tu ai vrea să devii profesor de istorie. Asta îți aduce ție bucurie, să le povestești copiilor despre Carol cel Mare și Assurbanipal. Dar ți se spune: „Și din ce o să trăiești, mamă? Dintr-o leafă amărâtă de profesor? Mai bine fă-te avocat sau contabil, ca să ai și tu un salariu ca lumea, să-ți iei o casă, o mașină. Să-ți faci și tu o familie.” Vă sună cunoscut? Iar tu asculți. Pui în balanță visele tale, într-o parte, și confortul, în cealaltă. Și alegi să fii și tu „în rândul lumii”. Devii un contabil nefericit, închis între patru pereți, cu rate la bancă pentru un apartament de două camere în Pantelimon și un Logan roșu cu suport pentru două biciclete Mountain bike. Continuând să visezi la istorie și la cât de mult ți-ar fi plăcut să predai. Ai bani să-ți plătești facturile, dar ești oare mai fericit după ce le-ai plătit sau te gândești imediat la următoarea tranșă de cheltuieli?

Sau ți se spune la școală, de către profesori „bine intenționați”, că nu vei avea nici o șansă să devii pictor sau pianist sau actor, că vei fi muritor de foame și că mai bine ai coborî cu picioarele pe pământ și nu ai mai visa la cai verzi pe pereți. Vă sună cunoscut și asta? Câți dintre noi au trecut prin așa ceva? Câți dintre noi și-au sacrificat visele pe altarul zeului conformismului, au renunțat să-și mai caute adevărata menire și au devenit prizonieri în „cursa șobolanului”?

grow_up2Când eram copil și mă întrebau „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”, le spuneam că vreau să fiu Indiana Jones, cel mai tare arheolog din lume. Mă fascinau istoria, comorile, misterele și visam la multe aventuri. Apoi, mi-am dorit să fiu astronom și astronaut (nici acum nu m-aș da în lături să plec pe o navă ca Enterprise). Iar mai târziu am decis că vreau să fiu chirurg de mâna întâi. Ia ghiciți ce am ajuns. Sunt „fericita” posesoare a unei diplome de economist. Pălăria lui Indiana Jones s-a transformat într-o pereche de ochelari pentru miopie, nava spațială a luat forma unui birou cu patru pereți și aer condiționat, iar bisturiul chirurgului s-a transformat în pix de unică folosință. Și asta pentru că mi-a fost teamă să-mi urmez visul și pentru că am auzit pe cineva spunând că de la liceul nostru nu a intrat nimeni la alte facultăți decât Drept și ASE. În loc să-mi ascult inima și să fiu acum pe un șantier arheologic, trăindu-mi visul, i-am ascultat pe ceilalți și am lăsat pragmatismul să câștige.

Mă doare când văd cum oamenii renunță atât de ușor la ceea ce-și doresc, la ceea ce ar fi putut fi și ar fi putut face. Mă doare când văd cu câtă putere investim „gura lumii” și cum o lăsăm să-și râdă de visele noastre. Cum ne lăsăm viețile în mâinile altora și renunțăm la a fi noi înșine. Autentici, liberi și fericiți.

Nu trebuie să fi o celebritate sau să faci ceva important pentru omenire. Este suficient să faci ceea ce-ți place, ceea ce ți se potrivește, ceea ce te face fericit. Sunt oameni care iubesc să facă curățenie, să lucreze noaptea într-o clădire de birouri și să o facă lună. Alții ar sta toată ziua într-un atelier mecanic, reparând mașini. Pentru că asta îi face fericiți și li se potrivește „mănușă”. Asta este chemarea lor, „micul” lor rol de „figurant” în blockbusterul vieții.

O lege a spiritualității din India spune: „Orice moment în care se începe este momentul corect”. Nu mai da vina pe vârstă, pe obligații de tot felul, pe ce ar spune vecina de la parter sau precupeața din piață. Dacă îți place ceva, dacă ai visat dintotdeauna să faci un anume lucru, pune mâna și fă-l. Este viața ta. Asumă-ți răspunderea pentru ea. Nu mai aștepta momentul potrivit. Creează-l! Provoacă Universul! Arată-i că ești pregătit, că ești în pole position și ai degetul pe trăgaciul pistolului de start! Și, știți ce e interesant? La început, ceilalți te vor privi chiorâș și vor încerca să te convingă că ai luat-o razna „total și iremediabil”. Dar, după ce vor vedea ce ești în stare să faci, te vor aprecia și vor fi alături de tine. V-o spun din propria experiență.

Și când ți se mai servește clasica replică „Coboară cu picioarele pe pământ!” răspunde-le: „Sunt cu picioarele pe pământ, dar sufletul meu este acolo unde își dorește să fie, iar dacă el își dorește să fie în cele patru zări, cine sunt eu să-l opresc?”

Joseph Campbell spune în finalul cărții sale „Eroul cu o mie de chipuri”:

Eroul modern, individul modern care are curajul să asculte chemarea și să caute regatul acelei prezențe cu care suntem sortiți să ne reunim, nu poate – și nici nu trebuie – să aștepte ca societatea căreia îi aparține să se elibereze de crustele mândriei, fricii, avariției raționalizate și ipocriziei sanctificate. „Trăiește”, spune Nietzsche, „ca și când ziua a venit”. Nu societatea este cea care trebuie să-l călăuzească și să-l salveze pe eroul creativ, ci exact invers.

Sursa foto.

Sursa foto.

Share
0.00 avg. rating (0% score) - 0 votes

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *