O poveste…

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti
vanatoruldeemotii.blogspot.ro

 

Rar mi-a fost dat sa ascult pe cineva cu atata placere cum l-am ascultat pe Andrei Popescu la intalnirea de joi a Coaching Support Group. De mic copil am fost fascinata de povesti si nu mi-a trecut nici acum, cand sunt un patimas cititor de SF si Fantasy, adica de povesti pentru oameni mari. Dar si mai mult imi place sa trag cu urechea la istorisirile celor din jurul meu, reale, fascinante si, uneori, absolut uluitoare.

Ca de obicei, un cuvant anume din cele spuse de Andrei mi-a atras atentia si mi-a ramas in minte ore intregi: „vulnerabilitate”. Atunci cand vorbesti despre o experienta personala, nu trebuie sa-ti fie teama sa te dezvalui, sa le arati celorlalti emotiile, sentimentele, tristetile, slabiciunile, adica exact ceea ce ne face sa fim umani, autentici, credibili si calzi.

Andrei ne-a provocat pe toti ca, in decurs de un minut, sa impartasim unui coechipier, ales aleatoriu, o poveste din viata noastra, petrecuta anul acesta si care ne-a marcat intr-un fel sau altul. Iar eu, la randul meu, as vrea, cu voia dumneavoastra, sa va impartasesc povestea care mi-a venit mie in minte atunci. Si poate nu intamplator a fost chiar aceasta poveste.
In toamna lui 2010 mi-am pierdut mama. Pe neasteptate. Fara nici cel mai mic semn sau avertisment din partea Divinitatii, Universului sau banalei intuitii. Am plutit in deriva luni intregi. Cel mai socant cand pierzi pe cineva foarte, foarte drag, este ca atunci cand iesi din nou „in lume”, totul este neschimbat. Oamenii rad, se incrunta, discuta, se cearta, merg la serviciu, la piata, la teatru sau pur si simplu se plimba, in timp ce tu te uiti fara a-ti crede ochilor ca tot si toate sunt exact asa cum le-ai lasat cu trei zile in urma. Pentru tine lumea s-a frant in bucati, inima ta este praf si pulbere, sufletul ti s-a ghemuit intr-un colt si refuza cu incapatanare sa ridice ochii, iar mintea este blocata in incercarea de a deslusi logica absurda a situatiei. Cum este posibil asa ceva? Cum se poate ca viata sa mearga inainte, fara sa-i pese, fara sa se opreasca macar cateva minute, sa incremeneasca intr-o tacere plina de compasiune si intelegere?

Da, viata merge mai departe. Nu se opreste pentru nimeni. Este precum un torent care se napusteste la vale, luand cu el tot ce intalneste in cale. Iar daca tu te impotrivesti si nu mergi odata cu el, esti lasat in urma si aruncat undeva pe mal, precum o haina rupta si fara de folos. Si acolo ramai, daca nu iti aduni puterile sa te arunci din nou in valtoare. Sau daca nu iti intinde cineva o mana de ajutor pe care esti dispus sa o accepti.
Incet, cu greu, dar si cu multa dragoste din partea familiei, colegilor, prietenilor, mi-am reluat viata de acolo de unde o lasasem. Am invatat sa traiesc fara acele lucruri marunte dar atat de importante care alcatuiesc de fapt relatia dintre doi oameni. Lucruri, gesturi, vorbe carora nu le dai atentia cuvenita atunci cand sunt facute sau rostite, pe care le consideri ceva de la sine ințeles, ceva care ti se cuvine de drept si care nu se va sfarsi niciodata. Abia in momentul in care nu le mai ai, iti dai seama cat de pretioase au fost si cat de mult au facut ele parte din propria-ti fiinta. Abia atunci iti dai seama ce gol urias au lasat in urma. Nu degeaba se spune ca atunci cand pierzi pe cineva iubit, pierzi o parte din tine insuti.


Mama era o cofetareasa innascuta. Încă din copilărie era mai mult decat priceputa in pregatirea cremelor, foietajelor, aluaturilor si a tot felul de delicatese absolut delicioase. Ne-a rasfatat cu cele mai apetisante si incantatoare prajituri, torturi, placinte, gemuri si dulceturi.
Mama avea doua retete de chec foarte bune, pe care obisnuia sa le faca destul de des. Numele lor de cod erau „Pufosenia” si „Checul cu multe”. „Pufosenia” era cu cacao si, dupa cum ii spune si numele, era foarte fraged, pufos si delicios. O impletire aromata si savuroasa de alb si negru. „Checul cu multe” era mai micut, dar vartos si impestritat cu nuci, stafide, fructe confiate, smochine, rahat si orice alte ingrediente similare care iti puteau trece prin minte. Era preferatul familiei si prietenilor si pe buna dreptate, pentru ca era gustos, inedit si foarte, foarte aspectuos.

Anul asta m-am tot uitat la cele doua retete ale mamei. Recunosc ca imi era foarte dor de gustul si aroma prajiturilor facute de ea. Eu am fost, de cand ma stiu, un antitalent catastrofal in materie de gastronomie. Si, avand o minte mai matematica, daca ma iei cu ”cam, circa, aproximativ, in jur de, dupa ochi, dupa gust, dupa miros” m-ai pierdut de musteriu. Norocul meu ca retetele erau foarte clare si foarte bine explicate. Asa ca, intr-o buna zi, sau mai degraba seara, mi-am luat inima in dinti si am incercat sa fac checul cu cacao. Spre surprinderea mea, a iesit excelent. Fara falsa modestie, chiar a iesit foarte bun. Mi-am zis ca s-ar putea sa fie norocul incepatorului si l-am mai facut de trei ori. In zile diferite, binenteles. La ce va gandeati? Si de fiecare data, colegii mei au fost incantati. Ei au avut onoarea de a-mi servi drept cobai si nu le-a parut rau, credeti-ma.

Se apropia Pastele si m-am gandit sa fac si „Checul cu multe”. Este un pic mai migalos si necesita oarece rabdare, precum si o stare de spirit corespunzatoare. Adica, buna dispozitie, calm si concentrare. Am cumparat tot ce aveam nevoie, am montat mixerul, mi-am suflecat manecile si m-am pus pe treaba. In afara de ceva probleme legate de incapatanarea untului de a se agata cu disperare de paletele mixerului si a se face astfel nevazut, disparand din bol precum un magician, restul a mers ca pe roate. L-am tinut la cuptor exact cat trebuie, am reusit sa-l extrag din tava fara prea mare ciufuleala si am asteptat cu nerabdare sa se raceasca, sa-l pot taia si gusta. Urmarea? Era de-a dreptul magnific!
Am taiat felii generoase de chec si le-am impartit vecinilor și colegilor de la serviciu. Iar ei mi-au spus ceva ce nici prin minte nu mi-ar fi trecut:
„Are exact gustul checului făcut de mama ta. Parcă l-ar fi făcut ea. Bravo!”
Vorbele lor mi-au umplut ochii de lacrimi si inima de o bucurie uriasa. Pentru mine era cel mai fantastic compliment. Stiti de ce? Pentru ca mama avea un ingredient secret, pe care il punea in tot ceea ce gatea: un strop de dragoste. Si m-am hotarat in acel moment sa continui sa fac toate prajiturile pe care obisnuia sa le faca mama, sa pun in „opera” toate retetele adunate de ea de-a lungul timpului. Urmatoarea oprire … negresa! Acum stiu ca am tot ceea ce-mi trebuie.

Concluzia povestii?
De la tristete la bucurie nu e decat un pas. Dar trebuie sa fi dispus sa-l faci. Important este sa nu te opresti. Oricat ai fi de lovit, oricat de crancena ar fi durerea, oricat de frant ar fi sufletul, nu te opri! Mergi mai departe, pentru ca viata are inca multe puse deoparte special pentru tine. Si bune, si rele, dar … hei! … unde ar mai fi farmecul, suspansul si adrenalina daca toate ar fi mereu bune si frumoase? Cum am stii ce este albul daca nu am avea parte si de un picut de negru?

Asa ca, nu te lasa! Timpul nu intotdeauna vindeca, dar macar alina. Pretuieste-i pe cei de langa tine si traieste constient si frumos fiecare clipa. Gaseste ceva bun in orice ti se intampla, chiar daca la prima vedere pare o cumplita catastrofa. E greu, e adevarat, dar nu imposibil. E nevoie doar de un mic ghiont. Si traieste fiecare experienta cu maxima curiozitate, cu pasiune, curaj si speranta.
David Richo spune asa, in „Puterea coincidentei”: „ … lovituri dureroase pot deveni momente de tranzitie pline de gratie, iar opririle pot deveni trepte. Noi apreciem ca oamenii, locurile si evenimentele vietii noastre ne arata ceea ce avem nevoie sa stim sau incotro suntem pregatiti sa ne indreptam. Fiecare fiinta si fiecare obiect din povestea noastra contribuie la gasirea sensului vietii noastre si nu mai avem a ne teme de nimic.”

Sau cum bine spune Nietzsche: „Ce nu te doboara, te face mai puternic.”

****

Daca ti-a placut acest articol, te invitam sa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Multumim!

 

Citeste si:

Oana Mihailescu – Ingredientele unui povesti de succes. Click aici

Elena Dobre – Povestea: masura a puterii personale de seductie. Click aici

Lorena Cioroianu – Formula magica in public speaking. Click aici

Share
0.00 avg. rating (0% score) - 0 votes

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *