Taci și ascultă

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti 

vanatoruldeemotii.blogspot.ro

„A vorbi înseamnă a semăna, a asculta înseamnă a culege.”

Confucius

„A auzi” nu este nici pe departe sinonim cu „a asculta”, deşi dicţionarul susţine contrariul. Ba mai mult, în DEX „a auzi” este sinonim şi cu „a înţelege”. Majoritatea dintre noi aud, dar câţi dintre noi ascultă? Iar dintre cei care ascultă, câţi vor cu adevărat să înţeleagă? Nu doar că nu avem răbdare să ascultăm, dar ne susţinem cu îndârjire, orbi şi surzi, punctul nostru de vedere. Refuzăm din start să încercăm a înţelege argumentele celuilalt. Ne punem palmele virtuale peste urechi şi fredonăm obsedant: „Eu am dreptate, eu am dreptate, eu am dreptate”. 

Printr-o surprinzătoare asociere de idei, mi-a venit in minte o scenă din cartea preferată a copilăriei mele, „Cireşarii”. În cel de-al doilea volum, „Castelul fetei în alb”, doi dintre cireşari, Maria şi Tic (care nu întâmplător sunt fraţi)  ajung să se certe la cuţite din cauza unei mici lacune de comunicare. „Lacuna” poartă numele de Ţombi şi este năstruşnicul căţel al lui Tic. Ticuşor încearcă să reintre în graţiile surorii sale, plantând în grădină nişte răsaduri nemaivăzute (în locul celor pe care tot el le jumulise pentru ierbarul de la biologie). Condiţia era ca Ţombi să o trezească pe Maria, care să fie astfel martora gestului reconciliator al frăţiorului ei. Doar că … Ţombi o trezeşte pe Maria prea târziu, iar Maria este ferm convinsă că totul este doar o altă farsă pusă la cale de Tic. Aşa că, fără să-i dea acestuia şansa de a explica ce s-a întâmplat de fapt, Maria declanşează o ceartă în toată regula. Finalul este absolut savuros. Dar să-i dăm cuvântul lui Constantin Chiriţă:

„Aşa se face că numai la câteva minute după ce se înapoie în cameră, Maria se pomeni cu o ploaie de răsaduri, pline de pământ, în cap. Şi auzi de afară vocea frăţiorului furios:

― Dacă te-ai fi zburlit mai de dimineaţă le-ai fi primit tot în cap, dar fără pământ. M-am chinuit să le scot din grădină…”

Cam asta se întâmplă când nu doar că nu asculţi, dar nici nu-l laşi pe celălalt să vorbească. Te trezeşti cu „florile” în cap. Cu sau fără pământ. Ideal ar fi să nu te trezeşti cu ele în cap deloc. Şi atunci, ca să evităm un astfel de deznodământ, nu ar fi mai bine să încercăm să ascultăm? Să ne plecăm urechea nu doar spre sunete şi banale cuvinte, ci mai ales spre ceea ce se ascunde în spatele lor? Spre emoţiile care le însoţesc? Spre gândurile care le-au dat naştere? Cu grijă, înţelegere, răbdare şi reală atenţie?

Să ne imaginăm un dialog.

Varianta unu:

–       Sunt un car de nervi!

–       De ce? Ce s-a întâmplat?

–       Eram azi dimineaţă în autobuz. Şi, ca de obicei, era aglomerat.

–       Normal că e aglomerat, doar e oră de vârf. Cum ai vrea să fie?

–      Mă laşi să termin? La un moment dat începe o ceartă din cauza îmbulzelii. Tu asculţi ce-ţi spun?

–      Sigur, dragă, sunt numai urechi. Voiam doar să-mi iau un pahar cu apă.

–      Deci, cum spuneam, câţiva călători s-au luat la ceartă din cauză că cei care urcaseră stăteau fix în dreptul uşii, iar cei din spatele lor nu mai puteau urca.

–     Asta e nimic! Stai să vezi ce am păţit eu! Săptămâna trecută nu am reuşit să cobor din autobuz pentru că cei de la uşă nu au vrut deloc să se dea la o parte. A trebuit să mă întorc o staţie înapoi pe jos. Mamă, ce i-am mai înjurat!

–     Minunat! Pot să continui? Ce m-a scos din sărite e că un puştan s-a trezit să strige din spatele maşinii că „dacă ai 30 de ani şi încă mai circuli cu autobuzul eşti un ratat” sau „retardat”, ceva de genul ăsta. M-am simţit ca naiba. Şi nimeni nu a zis nimic. Mi-a stricat toată ziua.

–    Hai, mă, zău aşa, parcă eşti un copil! Pui la suflet aberaţiile unui adolescent arogant şi rupt de realitate. Normal că nimeni nu l-a luat în serios.

–     Da, dar chiar că m-a făcut să mă simt ca o ratată.

–   Nu fi ridicolă! În locul tău, eu i-aş fi spus că dacă la 17 ani circulă cu autobuzul înseamnă că este un ratat în devenire. De ce nu-l duc părinţii cu maşina la liceu? Sau şi ei merg tot cu transportul în comun? Şi pentru ei se aplica aceeaşi definiţie? Că bănuiesc că au peste 30 de ani, nu?

–     Oricum, nu te simţi bine când auzi aşa ceva şi …

–     Stai puţin că sună telefonul. Vin imediat.

Cinci minute mai târziu …

–      Deci, ce spuneai?

–      Nimic. Nu mai spuneam nimic. Că vorbesc cu tine sau cu pereţii e totuna!

Varianta doi:

–       Sunt un car de nervi!

–       De ce? Ce s-a întâmplat?

–     Eram azi dimineaţă în autobuz. Şi, ca de obicei, era aglomerat. La un moment dat, câţiva călători s-au luat la ceartă din cauză că cei care urcaseră stăteau fix în dreptul uşii iar cei din spatele lor nu mai puteau urca. Dar ce m-a scos din sărite e că un puştan s-a trezit să strige din spatele maşinii că „dacă ai 30 de ani şi încă mai circuli cu autobuzul eşti un ratat” sau „retardat”, ceva de genul ăsta. M-am simţit ca naiba. Şi nimeni nu a scos o vorbă. Toată ziua nu am fost bună de nimic.

–     Şi eu m-aş fi simţit la fel. Dar … adu-ţi aminte cum eram şi noi: teribilişti, visători, rebeli. Când vor creşte, îşi vor da seama că transportul în comun are o grămadă de avantaje: nu mai stai blocat în trafic cu orele, poţi să citeşti o carte sau să asculţi muzică sau orice altceva îţi place, nu te mai învârţi juma de oră după un loc de parcare …

–       Dar m-a făcut să mă simt o ratată. Nici măcar nu am carnet de conducere.

–      Spui că te consideri o ratată, şi asta pentru că nu ai carnet de șofer. A avea o maşină şi a conduce o maşină nu este un etalon al succesului. Sunt atâţia oameni extraordinari care nu au carnet de conducere sau chiar dacă îl au preferă să îşi petreacă timpul mai cu folos decât să stea înţepeniţi la volan. Tu eşti un om inteligent. Nu ai nevoie de carnet ca să faci toate lucrurile frumoase pe care le faci în fiecare zi.

–     Ştii … mi-ar plăcea să-l văd când împlineşte 40 de ani, chiar de ziua lui, mergând cu troleul şi gândindu-se de unde să facă rost de bani să plătească rata la banca a doua zi.

–      Hei, avem un mic drăcuşor aici de faţă!

–      Nu-i aşa?

Şi izbucni în râs.

Empathy 3

Care este diferenţa dintre cele două dialoguri? Cum se simte personajul principal? Frustrat sau înţeles? Ridiculizat sau respectat? Neglijat sau apreciat? Trist sau amuzat?

 Nu e nici pe departe atât de greu să asculţi cu adevărat. Tot ce ai nevoie este să înveţi şi să respecţi câteva reguli foarte simple şi de un bun simţ covârşitor:

  1. Doar ascultă. Nu te uita pe pereți, nu butona telecomanda, nu răspunde la telefon, nu te juca Candy Crush pe Facebook. Doar ascultă. Atât!
  2. Privește-l în ochi pe cel care vorbește. Privește-i chipul și arată-i astfel că ești alături de el, că faci parte din povestea lui, că tot ceea ce-ți spune ajunge la tine, la mintea și la sufletul tău și nu se risipește ca praful în deșert.
  3. Ascultă cu inima deschisă. Fii flexibil. Poate că nu ești de acord cu ceea ce auzi, dar încearcă măcar să te pui în locul celuilalt și să-l înțelegi. Lasă deoparte prejudecățile, amintirile, experiențele proprii. Fii pentru câteva clipe celălalt.
  4. Dacă ceva nu îți este clar, întreabă. Și ca totul să-ți fie limpede, reia din când în când cu propriile cuvinte ceea ce ți-a spus interlocutorul tău. Vei fi, astfel, sigur că ai înțeles perfect despre ce este vorba.
  5. Fi atent la limbajul trupului și la expresiile feței. Nu doar la cel care îți vorbește, dar mai ales la tine însuți. Corpul și chipul nu mint. Te dau de gol cât ai clipi. Degeaba dai tu din cap aprobator și aparent preocupat de ce auzi, dacă privirea îți zboară pe fereastră iar piciorul bate darabana pe podea, de nerăbdare.
  6. Nu întrerupe! Lasă povestea să curgă iar povestitorul să-și descarce toată tolba. Când îl vezi că s-a liniștit, abia atunci spune-ți părerea. Nu încerca să-ți imaginezi care va fi următoarea lui replică. Nu construi scenarii pripite, pe baza primelor trei propoziții auzite. Și, mai ales, nu te repezi cu concluzii, când povestea nu este nici măcar la jumătate. Taci și ascultă cu răbdare până la capăt!
  7. Nu da sfaturi decât în momentul în care acestea îți sunt cerute. Nu întotdeauna cel care-ți vorbește are neapărată nevoie de un sfat. Poate că, pur și simplu vrea doar să fie ascultat și înțeles. Vrea aibă alături un umăr pe care să se sprijine și un zâmbet cald care să-l încurajeze. Nimic mai mult.

Un proverb italian spune așa: „Vorbeşte puţin, ascultă mult şi niciodată nu vei greşi.”

Iar Michael Ende adaugă: „Acei care consideră că ascultatul nu este o artă ar trebui sa vadă dacă ei pot face măcar jumătate din ceea ce fac alții“.

Și ca să încheiem zâmbind:

 „Un bun ascultător este un bun orator cu o durere în gât.”

Katharine Whitehorn

Sursa foto.

*******

Te invitam sa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Multumim!

Citește și:

Concluziile întâlnirii din februarie 2014 – Anca Vartolomei

Ascultarea empatică: sursă de “aer psihologic” – Elena Dobre

CSG Bucuresti (ascultarea empatica) – Alexandru Frumosu

Cum ascultăm – Anca Vartolomei

Share
0.00 avg. rating (0% score) - 0 votes

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *