Chemarea: începutul călătoriei

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti

„Adevărata “măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin “lipsa de măsură”, dorind “fără măsură”, îndrăznind “fără măsură”, iubind “fără măsură”.”

Octavian Paler

intrebareLa întâlnirea noastră de miercuri, la mijloc de octombrie arămiu, Raluca Mohanu ne-a povestit, cu pasiune și rafinament, despre călătoria eroului, călătoria fiecăruia dintre noi. Călătoria spre împlinire, spre fericire, spre deslușirea a cine suntem noi cu adevărat și care este menirea noastră în această lume. Pentru că fiecare dintre noi a venit aici și acum cu un scop. Suntem un melanj unic de gene, caracteristici, abilități, talente, destinat să joace un rol aparte și special, chiar dacă, în aparență, e doar un simplu rol de figurant.

Se spune că nu destinația contează, ci călătoria. Dar oare poți pleca într-o călătorie dacă nu știi destinația? Îți iei bocceluța la spinare și pleci încotro vezi cu ochii? Așa, pur și simplu? Pentru unii merge, dar pentru majoritatea nu. Pentru că nu avem curajul și spiritul de aventură care să ne împingă spre zări străine și neprevăzut. Avem nevoie de acea plasă de siguranță care să ne ofere o zonă călduță de confort. Ne este teamă. O, Doamne, și cât de teamă ne este! Să nu fim răniți, să nu ne pierdem prețioasele posesiuni, să nu fim marginalizați, să nu mai fim iubiți, să fim părăsiți, și multe altele. De fapt, ne este teamă să trăim. E trist, dar priviți-i pe cei din jurul vostru. Câți dintre ei sunt fericiți? Câți dintre ei fac ceea ce le place? Câți dintre ei abia așteaptă să se trezească dimineața ca să schimbe lumea cu acel ceva special la care ei se pricep atât de bine. Acel ceva pe care toți simțim că îl avem dar nu reușim să-l scoatem la suprafață, oricât am încerca.

Sunt atât de multe călătorii care nu vor începe niciodată și la fel de multe călătorii care nu se vor termina niciodată. Pentru că fiecare călătorie începe și se termină cu o chemare. Iar a-ți găsi chemarea este cea mai mare provocare a vieții. Unii sunt norocoși, extrem de norocoși să știe cine vor să fie și ce vor să facă încă din copilărie. Alții, descoperă treptat. Iar restul nu descoperă deloc. Iar când nu-ți găsești chemarea, când nu știi care este rostul tău pe lumea asta și ți se pare că viața este un talmeș-balmeș lipsit de sens, doare. Doare al naibii de tare. Și nu doar la nivel spiritual. Ci și fizic. Este o durere surdă, care-ți prinde inima într-o chingă și o ține așa la nesfârșit. Mult prea mulți oameni trăiesc cu această durere și ajung la finalul vieții fără să știe cine sunt cu adevărat și ce ar fi putut să facă. Și asta pentru că renunță să viseze. Pleacă urechea la ce le spun cei din jur și își pun visele deoparte, gândind că va veni momentul și pentru ele. Dar acel moment nu va mai veni. De aceea se spune că există în Rai o cameră cu tot ceea am fi putut avea dar nu am crezut niciodată că vom putea avea sau cu acele vise pe care le-am fi putut împlini dacă nu ne-am fi oprit la doar un pas distanță de a le realiza. O cameră pe care chiar și îngerii ezită să ne-o arate (a se observa prezumția optimistă că vom ajunge cu toții în Rai).

 De ce se întâmplă asta? Pentru că suntem atât de ușor de influențat. Pentru că nu avem încredere în noi. Pentru că trăim cu iluzia că soluția este în afara noastră, la ceilalți. Pentru că vrem neapărat ca ceilalți să aibă o părere bună despre noi. Pentru că ne e teamă să fim diferiți și să ieșim în evidență. Pentru că viața este „grea”. Pentru că nu avem puterea de a schimba lumea. Și tot felul de astfel de convingeri care de care mai „încurajatoare”.

Poate că tu ai vrea să devii profesor de istorie. Asta îți aduce ție bucurie, să le povestești copiilor despre Carol cel Mare și Assurbanipal. Dar ți se spune: „Și din ce o să trăiești, mamă? Dintr-o leafă amărâtă de profesor? Mai bine fă-te avocat sau contabil, ca să ai și tu un salariu ca lumea, să-ți iei o casă, o mașină. Să-ți faci și tu o familie.” Vă sună cunoscut? Iar tu asculți. Pui în balanță visele tale, într-o parte, și confortul, în cealaltă. Și alegi să fii și tu „în rândul lumii”. Devii un contabil nefericit, închis între patru pereți, cu rate la bancă pentru un apartament de două camere în Pantelimon și un Logan roșu cu suport pentru două biciclete Mountain bike. Continuând să visezi la istorie și la cât de mult ți-ar fi plăcut să predai. Ai bani să-ți plătești facturile, dar ești oare mai fericit după ce le-ai plătit sau te gândești imediat la următoarea tranșă de cheltuieli?

Sau ți se spune la școală, de către profesori „bine intenționați”, că nu vei avea nici o șansă să devii pictor sau pianist sau actor, că vei fi muritor de foame și că mai bine ai coborî cu picioarele pe pământ și nu ai mai visa la cai verzi pe pereți. Vă sună cunoscut și asta? Câți dintre noi au trecut prin așa ceva? Câți dintre noi și-au sacrificat visele pe altarul zeului conformismului, au renunțat să-și mai caute adevărata menire și au devenit prizonieri în „cursa șobolanului”?

grow_up2Când eram copil și mă întrebau „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”, le spuneam că vreau să fiu Indiana Jones, cel mai tare arheolog din lume. Mă fascinau istoria, comorile, misterele și visam la multe aventuri. Apoi, mi-am dorit să fiu astronom și astronaut (nici acum nu m-aș da în lături să plec pe o navă ca Enterprise). Iar mai târziu am decis că vreau să fiu chirurg de mâna întâi. Ia ghiciți ce am ajuns. Sunt „fericita” posesoare a unei diplome de economist. Pălăria lui Indiana Jones s-a transformat într-o pereche de ochelari pentru miopie, nava spațială a luat forma unui birou cu patru pereți și aer condiționat, iar bisturiul chirurgului s-a transformat în pix de unică folosință. Și asta pentru că mi-a fost teamă să-mi urmez visul și pentru că am auzit pe cineva spunând că de la liceul nostru nu a intrat nimeni la alte facultăți decât Drept și ASE. În loc să-mi ascult inima și să fiu acum pe un șantier arheologic, trăindu-mi visul, i-am ascultat pe ceilalți și am lăsat pragmatismul să câștige.

Mă doare când văd cum oamenii renunță atât de ușor la ceea ce-și doresc, la ceea ce ar fi putut fi și ar fi putut face. Mă doare când văd cu câtă putere investim „gura lumii” și cum o lăsăm să-și râdă de visele noastre. Cum ne lăsăm viețile în mâinile altora și renunțăm la a fi noi înșine. Autentici, liberi și fericiți.

Nu trebuie să fi o celebritate sau să faci ceva important pentru omenire. Este suficient să faci ceea ce-ți place, ceea ce ți se potrivește, ceea ce te face fericit. Sunt oameni care iubesc să facă curățenie, să lucreze noaptea într-o clădire de birouri și să o facă lună. Alții ar sta toată ziua într-un atelier mecanic, reparând mașini. Pentru că asta îi face fericiți și li se potrivește „mănușă”. Asta este chemarea lor, „micul” lor rol de „figurant” în blockbusterul vieții.

O lege a spiritualității din India spune: „Orice moment în care se începe este momentul corect”. Nu mai da vina pe vârstă, pe obligații de tot felul, pe ce ar spune vecina de la parter sau precupeața din piață. Dacă îți place ceva, dacă ai visat dintotdeauna să faci un anume lucru, pune mâna și fă-l. Este viața ta. Asumă-ți răspunderea pentru ea. Nu mai aștepta momentul potrivit. Creează-l! Provoacă Universul! Arată-i că ești pregătit, că ești în pole position și ai degetul pe trăgaciul pistolului de start! Și, știți ce e interesant? La început, ceilalți te vor privi chiorâș și vor încerca să te convingă că ai luat-o razna „total și iremediabil”. Dar, după ce vor vedea ce ești în stare să faci, te vor aprecia și vor fi alături de tine. V-o spun din propria experiență.

Și când ți se mai servește clasica replică „Coboară cu picioarele pe pământ!” răspunde-le: „Sunt cu picioarele pe pământ, dar sufletul meu este acolo unde își dorește să fie, iar dacă el își dorește să fie în cele patru zări, cine sunt eu să-l opresc?”

Joseph Campbell spune în finalul cărții sale „Eroul cu o mie de chipuri”:

Eroul modern, individul modern care are curajul să asculte chemarea și să caute regatul acelei prezențe cu care suntem sortiți să ne reunim, nu poate – și nici nu trebuie – să aștepte ca societatea căreia îi aparține să se elibereze de crustele mândriei, fricii, avariției raționalizate și ipocriziei sanctificate. „Trăiește”, spune Nietzsche, „ca și când ziua a venit”. Nu societatea este cea care trebuie să-l călăuzească și să-l salveze pe eroul creativ, ci exact invers.

Sursa foto.

Sursa foto.

Share

Fericirea este ceea ce cred că voi obține din ceea ce vreau..

Rezumat scris de Anca Vartolomei, PR Officer CSG București 

Articol scris în urma întâlnirii CSG Bucureşti din luna mai, cu Adriana Postovaru.

Fericirea zilelor noastre o promovăm ca pe un lux aparent neinteresant pentru că  avem fiecare în buzunarul nostru o definiție prin care ne separăm de ea printr-un uz de prea mult abuz!

De foarte multe ori vedem starea de bine înafara noastră. Când vom acumula lucrurile dorite, vom avea experiențele visate, vom fi cu oamenii plăcuți, numai atunci vom fi fericiți pe deplin!  Acum cred că am timp să mă odihnesc pentru ca le am pe toate.

Să ai orice iți dorești pentru a fi fericit, distruge fericirea. Dacă omitem ceva de pe listă, totul se prabușește în mintea noastră și începe furtuna cu tine. Garantat în orice călătorie trebuie să-ți iei vesta de salvare.

Amintesc mai jos câteva întrebări care sunt cel mai puternic instrument în direcționarea atenției către soluție sau problemă.

Cum să creăm condițiile pentru fericire?

Fiecare emoție are nevoie de un antidot natural particular iar atenția este cea care determină calitatea experiențelor noastre pentru că avem potențialul să creștem lucrurile bune din noi. Știm că orice situație are cei doi poli: negativ și pozitiv. Suntem capabili să ne antrenăm mintea să fie pe minus sau pe plus. Acest antidotul constă în atenția direcționată pe plusul situației și pe părțile bune din oameni. Așa se creează o relație de câștig-câștig cu orice situație și cu orice persoană cu care vii in contact.

Pe cealaltă parte, când vrem să ne prelungim suferința, ne rezolvăm problema din exterior. În timp ce-mi caut jobul dorit, partenerul ideal, independența financiară, atenția noastră se află în exterior și credem că putem obține starea de bine odată cu aceste lucruri. Fericirea de moment o avem pentru că deținem lucrurile și oamenii doriți și când apare ceva care nu încape în sertarul fericirii noastre începem să respingem, să fugim sau să luptăm și starea noastră de bine își ia zborul. Este ca un cerc vicios care se repetă pentru că avem aceeși reacție la factorii exteriori.

Fericirea de durată se întreține din interior pentru a armoniza relația cu orice lucru și persoană din exterior. Ea se manifestă prin comportamente foarte diverse și este exprimată diferit de la un om la altul. Existăm în era dezvoltării personale unde găsim infinite mijloace pentru a deveni din ce în ce mai buni în ce ne dorim. Pe acest drum apare competiția cu ceilalți care conduce la separare și descreștere personală în timp competiția cu tine conduce la creșterea ta și provine din dorința de  a fi in serviciul oamenilor.

Fericirea o văd simplă de pus în aplicare. Atunci când ne apucăm de ea o facem complicată!

fericire-copy

Această rețetă proprie fiecărei persoane este simplă atunci când nu mai hrănim problemele cu reacția noastră la factorii exteriori. Cu cât adaugi mai multă frică provocărilor cu atât ele devin mai mari. Când situațiile și oamenii pot fi dificili ne putem ajuta să ne punem în contact cu realitatea prezentă,  să observăm starea declanșată de anumiți stimuli exteriori, să oferim timp să se manifeste și să identificăm acel spațiu care există între reacție și răspuns. În acest spațiu reacția se transformă în răspunsul adecvat la situația prezentă și răspunzi când este necesar și cerut să se manifeste. Când acțiunea pornește dintr-un plan negativ înmulțim problemele și ne aflăm pe minus.

Ce apare în momentul ”acum” limitat la percepțiile mele?  Mă identific cu tot ce vine în mintea mea și amplific.

Ce apare în momentul  ”acum” dincolo de percepțiile mele?  Aici putem înlocui paradigmele cu credințe noi care ne conduc spre rezultatele dorite.

Cu cat ai mai puține gânduri cu care te identifici cu atât ești în contact cu realitatea prezentă în care te afli.

Gândul negativ/pozitiv poate amplifica alte ganduri și începi să-ți adresezi întrebări prin care iți creezi răspunsuri problemă. Ce se întâmplă cu viața mea? este o întrebare cu răspuns problemă în care mintea generează mii de gânduri haotice. O întrebare care generează soluții este: Ce pot face eu acum? te pune în contact cu realitatea și cu resursele tale din prezent.

Dezvoltarea personală este inundată de dorința schimbării. Am aflat că nu e nevoie să te schimbi pentru că e un drum foarte complicat și obositor! Pot avea gandul că sunt în neregulă și trebuie să fac ceva rapid și nu știu ce.

Un drum ușor este sa fii conștient de tot ce se întâmplă în corpul tău care este ca o busolă pentru tine. Poți conștientiza diferența mare între a fi furia și a fi conștient de furia din interiorul tău. Începem să fim atenți la gândurile care țopăie prin minte: nu sunt suficient de bun, voi renunța, sunt prea bun să-mi pierd timpul cu persoane mai slabe decât mine .. Aici avem libertatea de a nu crede distorsiunea din mintea noastră și să fim recunoscatori pentru aceste provocări care ne pun în miscare să devenim mai buni.

O altă distorsiune este când sunt ocupat şi nu am timp de nimic. A fi mereu ocupat și a te plânge că nu ai timp este primul factor al distragerii de la timpul oferit ție. Poți să te întrebi: Ce anume din viața mea mă distrage de la timpul petrecut cu mine?

Am o stare de bine atunci când sunt în contact cu emoțiile mele în realitatea prezentă și-mi ascult semnalele corpului. În felul acesta fac trecerea de la rolul pasiv de observator la rolul activ de actor al propriei vieți.

Viața este facută să trăiești fară grija zilei de mâine

Sursa foto

Share

Cine este … EA?

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti 

vanatoruldeemotii.blogspot.ro

 

*Articol scris în urma evenimentului CSG din 13 martie, invitata Monica Daniela Găitănaru.

goddess-fantasy-cg-widescreen-wallpaper-1920x1200

Femeia este al cincilea anotimp.” Grigore Vieru

Nu întâmplător luna martie este dedicată femeii. Pentru că este prima lună a primăverii și pentru că totul revine la viață, se trezește din amorțeala și acel „dolce far niente” al unei ierni lungi și paralizante.

Asemenea primăverii, femeia este începutul. Ea este sursa vieții, prin ea noi destine își croiesc drum în lume. Ea este învățător, călăuză și protector. Nu este perfectă și nici nu ar putea să fie, pentru că oamenii, prin definiție, nu sunt perfecți. Ar fi atât de plictisitor dacă am fi astfel. Dar tocmai dorința noastră de a atinge idealul face ca viața să fie atât de fermecătoare și, de ce nu, amuzantă.

Femeia este puternică. Durerea o înclină, uneori până aproape de pământ, dar nu o rupe. Își revine întotdeauna și merge mai departe. Ea știe, cu acel al șaselea simț specific feminin, că ceva bun se naște mereu din încercările dificile, că acestea te fac mai înțeleaptă, mai curajoasă și mai încrezătoare în propriile-ți forțe. Așa cum bine spune Oprah Winfrey: „Sunt o femeie în continuă dezvoltare. Mă străduiesc la fel ca și ceilalți. Încerc să învăț din orice conflict, din orice experiență. Viața nu este niciodată plictisitoare.”

Femeia este frumoasă. Priviți-i zâmbetul, priviți-i sclipirea din ochi, ușoara încruntare a frunții sau arcuirea întrebătoare a sprâncenelor. N-o încadrați în acele tipare artificiale de frumusețe inventate cu ajutorul generos al Photoshop-ului, ci încercați să descifrați jocul de lumini și umbre de pe chipul ei. Sunt atât de multe gânduri acolo, atât de multe frământări, vise, amintiri, dorințe. Frumusețea stă în expresivitatea trăsăturilor, nu în simetria lor.

Femeia este adaptabilă. Poate face atât de multe lucruri și poate interpreta atât de multe roluri. E suficient să stai pe o bancă în parc sau la o masă într-o cafenea din mall și să privești în jurul tău. Chiar lângă tine, două prietene stau de vorbă, una dintre ele fiind categoric confidenta celeilalte. O ascultă, o înțelege, o ajută cu un sfat și cu o îmbrățișare încurajatoare. Un pic mai încolo, doi tineri se sărută, iar ea este complet și iremediabil prinsă în vraja amorului. Un puști simpatic aleargă, râzând, în jurul scării rulante, în timp ce mama lui îl ajunge din doi pași, îl prinde de mijloc și-l strânge în brațe, dorindu-și să-l protejeze de-a pururi de toate dezamăgirile inevitabile ale vieții. O femeie înaltă, într-o ținută office, trece pe lângă tine, grăbindu-se la o întâlnire de afaceri.

Toate acestea sunt personificări a ceea ce psihiatrul Carl Gustav Jung a numit arhetipuri: preoteasa (sau mediatoarea), curtezana (sau hetaira), mama și amazoana. Sunt cele patru roluri principale ce corespund diferitelor etape din viața noastră și cu care ne identificăm mai mult sau mai puțin, în funcție de propria personalitate, de mediul și de oamenii alături de care creștem, evoluăm și trăim zi de zi. Și deși doar unul din aceste tipare comportamentale este dominant, putem … și trebuie … să învățăm să le folosim și pe celelalte. Deoarece, așa cum spune Charlotte Whitton: „Orice ar face, femeile trebuie să facă de doua ori mai bine ca bărbații pentru a fi considerat un lucru bun. Din fericire, nu este prea greu.”

Femeia este un mister. Ea „este un miracol de contradicţii divine”, după cum o definește Jules Michelet. Pare atât de fragilă, dar poate suporta dureri de neimaginat. Pare vulnerabilă, dar dezamăgirile și eșecurile sunt pentru ea doar trepte spre reușită. Pare visătoare și eterică, dar este atentă și surprinde cu ușurință orice detaliu esențial.

În fiecare femeie există câte un pic din înțelepciunea, idealismul și autoritatea Atenei, din independența, curajul și magia lui Artemis, șarmul, creativitatea și senzualitatea Afroditei, ingeniozitatea intrigantă a Herei, viziunea, responsabilitatea și intuiția Persefonei, calmul, concentrarea și spiritualitatea Hestiei, generozitatea dar și furia Demetrei. Da, femeia nu este doar o zeiță. Este toate aceste zeițe la un loc.

Femeia este o făptură complexă și profundă. Și de aceea atât de greu de înțeles. Dar, la urma urmei, poate că Oscar Wilde avea dreptate: „Femeile sunt făcute pentru a fi iubite, nu înțelese”.

Și să încheiem cu spusele celebrului Sigmund Freud: „Marea întrebare, la care nu știu să răspund, în ciuda a treizeci de ani de studiu despre femei, este următoarea: Ce vrea, de fapt, o femeie?

Să-i răspundem?

Sursa foto.

*******

Te invităm ăa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching în Bucuresti. Mulţumim!

 

Citeşte şi:

      Sper că v-am regăsit cu bine în prag de primăvară! 🙂

La întâlnirea de Coaching Support Group București din luna martie, am surprins într-un scurt rezumat câteva idei pe care le-a împărtășit Monica Daniela Găitănaru despre arhetipurile feminității. Află care sunt acestea, care dintre ele ți se potrivește și ce poți face pentru a-ți trăi în totalitate feminitatea.

Împreună cu invitata noastră am experimentat conștientizarea celor patru arhetipuri feminine și rolul dominant pe care-l ocupă fiecare arhetip în viața unei femei. În concepția lui Carl Gustav Jung aceste roluri feminine amintite, au fost sintetizate în așa-numitele arhetipuri feminine: Arhetipul preotesei sau inițiatoarei care își exercită puterea prin intelect și prin cunoașterea ei dincolo de aparențe; Arhetipul matern care se poate manifesta prin grija față de natură, implicarea în acțiuni de voluntariat; Arhetipul de curtezană sau fascinatoare care se exprimă prin creativitatea și senzualitatea emoțiilor manifeste; Arhetipul de amazoană sau eroină care își exercită puterea în planul fizic și mental.

Arhetipurile care sunt neconştientizate se află în partea de umbră a psihismului nostru şi în acelaşi loc cu ele stau ascunse cele mai mari resurse ale noastre. De aceea este important să le accesăm şi să le experimentăm pentru a ne explora feminitatea în întregimea ei. Anumite părţi din noi intră în „umbră” în copilărie când suntem răniţi și nu suntem încurajați să dezvoltăm un anumit rol. Unele energii arhetipale pot să nu fie permise într-o familie, datorită culturii acesteia sau preocupărilor predominante și pot conduce la blocarea comportamentului care a produs durerea experențială.

La întâlnirea cu Monica, am aflat că ne putem da seama ușor de arhetipul dominant prin ușurința cu care-l jucăm. Ce ne este mai natural să facem în funcție de o situație sau alta acela reprezintă rolul dominant asumat. Invitata noastră ne-a oferit în continuare cum ne putem dezvolta rolul feminin care se află în partea de umbră. Ne-a invitat să începem cu lucruri mici care ne antrenează în acțiuni concrete pentru a susține arhetipul dorit. O altă modalitate complementară acesteia este să ne identificăm credințele care nu ne permit să explorăm arhetipul feminin și să le înlocuim cu credințe care întăresc tiparul de comportament dorit.

Sperăm că aceste idei v-au creat o imagine a conținutului intâlnirii noastre din luna martie și ne dorim să extrageți resursele de care aveți nevoie în recunoașterea totalității feminine. La următoarea noastră întâlnire vei găsi resurse nelimitate în cadrul grupurilor MasterMind din partea a doua a evenimentului sau vei putea beneficia, ca de obicei, de o ședință de coaching gratuită pentru a găsi inspirație pentru provocările tale!

Să ne revedem cu bine!

Anca Vartolomei

*******

Te invităm să ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Mulţumim!

Citeşte şi:

Concluziile întânirii din 13 martie – Anca Vartolomei

Share

Cum ascultăm

Articol scris de Anca Vartolomei, PR Officer CSG Bucuresti

Îmi face plăcere să călătoresc și mi-am dat seama că se întâmplă foate rar! În schimb călătoresc foarte des cu poveștile oamenilor. Încep cu o poveste care m-a inspirat de la întalnirea Coaching Support Group București, cu Alina Roman, despre ascultarea empatică și practirea ei zilnică pentru îmbunătățirea relațiilor noastre.

Am descoperit foarte rar o persoană care nu face decât să asculte, în care partenerul să-ți mulțumească pentru sfatul oferit pentru că și-a găsit singur răspunsul! Eu ascult, tu vorbești și îți ofer timpul de care tu ai nevoie. Orice legatură poate începe cu ce pot eu aduce în relație cu tine! Pot învăța să te ascult!
În conversații reținem mai puțin de 50 % din ce ascultăm! Acest proces cere un mare efort de toleranță pentru că avem tendința de ai impune celuilalt propria experiență de viață. Începi să asculți, să îți formezi opinii, să judeci și începi să dai sfaturi. Monologul rulează în mintea ta și abia aștepți să îți spui povestea: Stai să spun eu…
Jobul nostru nu este să dăm sfaturi sau să fim în centrul atenției, ci să fim prezenți în conversație cu partenerul și să-i oferim respect.

Este foarte greu pentru că este opusul a ceea ce suntem obișnuiți să facem mereu!
Poate fi o provocare să asculți partenerul și să te educi în această direcție cu obiceiuri constante care să te susțină în acest proces. Judecățile noastre diminuează mult ascultarea pentru că ascultăm numai ce vrem noi să auzim. Pe parcurs descoperim că ceea ce vrea să exprime celălalt este total diferit de ceea ce auzim, iar rezultatul este că persoana nu se simte ascultată!

2eaf2bfadcc9220630310812e625b342
Atunci când ești conștient de atitudinea pe care o transmiți în timp ce asculți, poți alege să creezi un sentiment de relaxare în interiorul persoanei. Asta observăm din limbajul non-verbal al partenerului. Atunci când se simte ascultat este relaxat și deschis, iar atunci când nu se simte ascultat, își exprimă agresiv mesajul.

Dacă asculți numai cu mintea, vei interpreta mesajul în funcție de credințele tale și continui să judeci ce vrei să auzi. Începi să fii conștient de liniștea din spatele cuvintelor, iar în acel moment devii prezent în ascultare. Ne putem direcționa atenția asupra persoanei pe care o ascultăm iar în acest fel ne întrerupem monologurile din minte. Gândirea noastră va încetini pentru că nu mai are atenția noastră iar ascultarea se produce în liniște.

Amintirile sau proiecțiile din viitor au o mare putere, doar atunci când credem că sunt reale pentru noi și ne reduc ascultarea pentru că ne identificăm cu ele. De fapt suntem prinși în povestea din mintea noastră în timp ce ascultăm pe cineva! Oare, cum e să ai urechi numai pentru tine?

Aici avem nevoie de o ancoră care să ne susțină în ascultarea activă. Putem fi conștienți de corpul nostru, de timpul și spațiul în care ne aflăm cu persoana și putem empatiza cu sentimentele transmise de experiență în timpul ascultării.
Am descoperit că ascultarea este o alegere pentru mine. Poate acea persoana nu își rezolvă problema atunci când o ascult și nu sunt aici să decid asta. Pot să fac o diferență în relație iar persoana se pune în mișcare și trece mai departe.
Prin ascultare pot oferi partenerului o șansă și acea zi poate fi una din zilele care îi poate schimba viața! Iar un alt lucru descoperit este ascultarea oamenilor diferiți de mine, care mă provoacă să devin din ce în ce mai bună.
Ascultarea empatică este cel mai frumos dar pe care-l putem oferi partenerului!

Sursa foto.

*******

Te invitam sa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Multumim!

Citește și:

Taci și ascultă – Monica Chiper

Concluziile întâlnirii din februarie 2014 – Anca Vartolomei

CSG Bucuresti (ascultarea empatica) – Alexandru Frumosu

Ascultarea empatică: sursa de „aer psihologic” – Elena Dobre

Share

Taci și ascultă

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti 

vanatoruldeemotii.blogspot.ro

„A vorbi înseamnă a semăna, a asculta înseamnă a culege.”

Confucius

„A auzi” nu este nici pe departe sinonim cu „a asculta”, deşi dicţionarul susţine contrariul. Ba mai mult, în DEX „a auzi” este sinonim şi cu „a înţelege”. Majoritatea dintre noi aud, dar câţi dintre noi ascultă? Iar dintre cei care ascultă, câţi vor cu adevărat să înţeleagă? Nu doar că nu avem răbdare să ascultăm, dar ne susţinem cu îndârjire, orbi şi surzi, punctul nostru de vedere. Refuzăm din start să încercăm a înţelege argumentele celuilalt. Ne punem palmele virtuale peste urechi şi fredonăm obsedant: „Eu am dreptate, eu am dreptate, eu am dreptate”. 

Printr-o surprinzătoare asociere de idei, mi-a venit in minte o scenă din cartea preferată a copilăriei mele, „Cireşarii”. În cel de-al doilea volum, „Castelul fetei în alb”, doi dintre cireşari, Maria şi Tic (care nu întâmplător sunt fraţi)  ajung să se certe la cuţite din cauza unei mici lacune de comunicare. „Lacuna” poartă numele de Ţombi şi este năstruşnicul căţel al lui Tic. Ticuşor încearcă să reintre în graţiile surorii sale, plantând în grădină nişte răsaduri nemaivăzute (în locul celor pe care tot el le jumulise pentru ierbarul de la biologie). Condiţia era ca Ţombi să o trezească pe Maria, care să fie astfel martora gestului reconciliator al frăţiorului ei. Doar că … Ţombi o trezeşte pe Maria prea târziu, iar Maria este ferm convinsă că totul este doar o altă farsă pusă la cale de Tic. Aşa că, fără să-i dea acestuia şansa de a explica ce s-a întâmplat de fapt, Maria declanşează o ceartă în toată regula. Finalul este absolut savuros. Dar să-i dăm cuvântul lui Constantin Chiriţă:

„Aşa se face că numai la câteva minute după ce se înapoie în cameră, Maria se pomeni cu o ploaie de răsaduri, pline de pământ, în cap. Şi auzi de afară vocea frăţiorului furios:

― Dacă te-ai fi zburlit mai de dimineaţă le-ai fi primit tot în cap, dar fără pământ. M-am chinuit să le scot din grădină…”

Cam asta se întâmplă când nu doar că nu asculţi, dar nici nu-l laşi pe celălalt să vorbească. Te trezeşti cu „florile” în cap. Cu sau fără pământ. Ideal ar fi să nu te trezeşti cu ele în cap deloc. Şi atunci, ca să evităm un astfel de deznodământ, nu ar fi mai bine să încercăm să ascultăm? Să ne plecăm urechea nu doar spre sunete şi banale cuvinte, ci mai ales spre ceea ce se ascunde în spatele lor? Spre emoţiile care le însoţesc? Spre gândurile care le-au dat naştere? Cu grijă, înţelegere, răbdare şi reală atenţie?

Să ne imaginăm un dialog.

Varianta unu:

–       Sunt un car de nervi!

–       De ce? Ce s-a întâmplat?

–       Eram azi dimineaţă în autobuz. Şi, ca de obicei, era aglomerat.

–       Normal că e aglomerat, doar e oră de vârf. Cum ai vrea să fie?

–      Mă laşi să termin? La un moment dat începe o ceartă din cauza îmbulzelii. Tu asculţi ce-ţi spun?

–      Sigur, dragă, sunt numai urechi. Voiam doar să-mi iau un pahar cu apă.

–      Deci, cum spuneam, câţiva călători s-au luat la ceartă din cauză că cei care urcaseră stăteau fix în dreptul uşii, iar cei din spatele lor nu mai puteau urca.

–     Asta e nimic! Stai să vezi ce am păţit eu! Săptămâna trecută nu am reuşit să cobor din autobuz pentru că cei de la uşă nu au vrut deloc să se dea la o parte. A trebuit să mă întorc o staţie înapoi pe jos. Mamă, ce i-am mai înjurat!

–     Minunat! Pot să continui? Ce m-a scos din sărite e că un puştan s-a trezit să strige din spatele maşinii că „dacă ai 30 de ani şi încă mai circuli cu autobuzul eşti un ratat” sau „retardat”, ceva de genul ăsta. M-am simţit ca naiba. Şi nimeni nu a zis nimic. Mi-a stricat toată ziua.

–    Hai, mă, zău aşa, parcă eşti un copil! Pui la suflet aberaţiile unui adolescent arogant şi rupt de realitate. Normal că nimeni nu l-a luat în serios.

–     Da, dar chiar că m-a făcut să mă simt ca o ratată.

–   Nu fi ridicolă! În locul tău, eu i-aş fi spus că dacă la 17 ani circulă cu autobuzul înseamnă că este un ratat în devenire. De ce nu-l duc părinţii cu maşina la liceu? Sau şi ei merg tot cu transportul în comun? Şi pentru ei se aplica aceeaşi definiţie? Că bănuiesc că au peste 30 de ani, nu?

–     Oricum, nu te simţi bine când auzi aşa ceva şi …

–     Stai puţin că sună telefonul. Vin imediat.

Cinci minute mai târziu …

–      Deci, ce spuneai?

–      Nimic. Nu mai spuneam nimic. Că vorbesc cu tine sau cu pereţii e totuna!

Varianta doi:

–       Sunt un car de nervi!

–       De ce? Ce s-a întâmplat?

–     Eram azi dimineaţă în autobuz. Şi, ca de obicei, era aglomerat. La un moment dat, câţiva călători s-au luat la ceartă din cauză că cei care urcaseră stăteau fix în dreptul uşii iar cei din spatele lor nu mai puteau urca. Dar ce m-a scos din sărite e că un puştan s-a trezit să strige din spatele maşinii că „dacă ai 30 de ani şi încă mai circuli cu autobuzul eşti un ratat” sau „retardat”, ceva de genul ăsta. M-am simţit ca naiba. Şi nimeni nu a scos o vorbă. Toată ziua nu am fost bună de nimic.

–     Şi eu m-aş fi simţit la fel. Dar … adu-ţi aminte cum eram şi noi: teribilişti, visători, rebeli. Când vor creşte, îşi vor da seama că transportul în comun are o grămadă de avantaje: nu mai stai blocat în trafic cu orele, poţi să citeşti o carte sau să asculţi muzică sau orice altceva îţi place, nu te mai învârţi juma de oră după un loc de parcare …

–       Dar m-a făcut să mă simt o ratată. Nici măcar nu am carnet de conducere.

–      Spui că te consideri o ratată, şi asta pentru că nu ai carnet de șofer. A avea o maşină şi a conduce o maşină nu este un etalon al succesului. Sunt atâţia oameni extraordinari care nu au carnet de conducere sau chiar dacă îl au preferă să îşi petreacă timpul mai cu folos decât să stea înţepeniţi la volan. Tu eşti un om inteligent. Nu ai nevoie de carnet ca să faci toate lucrurile frumoase pe care le faci în fiecare zi.

–     Ştii … mi-ar plăcea să-l văd când împlineşte 40 de ani, chiar de ziua lui, mergând cu troleul şi gândindu-se de unde să facă rost de bani să plătească rata la banca a doua zi.

–      Hei, avem un mic drăcuşor aici de faţă!

–      Nu-i aşa?

Şi izbucni în râs.

Empathy 3

Care este diferenţa dintre cele două dialoguri? Cum se simte personajul principal? Frustrat sau înţeles? Ridiculizat sau respectat? Neglijat sau apreciat? Trist sau amuzat?

 Nu e nici pe departe atât de greu să asculţi cu adevărat. Tot ce ai nevoie este să înveţi şi să respecţi câteva reguli foarte simple şi de un bun simţ covârşitor:

  1. Doar ascultă. Nu te uita pe pereți, nu butona telecomanda, nu răspunde la telefon, nu te juca Candy Crush pe Facebook. Doar ascultă. Atât!
  2. Privește-l în ochi pe cel care vorbește. Privește-i chipul și arată-i astfel că ești alături de el, că faci parte din povestea lui, că tot ceea ce-ți spune ajunge la tine, la mintea și la sufletul tău și nu se risipește ca praful în deșert.
  3. Ascultă cu inima deschisă. Fii flexibil. Poate că nu ești de acord cu ceea ce auzi, dar încearcă măcar să te pui în locul celuilalt și să-l înțelegi. Lasă deoparte prejudecățile, amintirile, experiențele proprii. Fii pentru câteva clipe celălalt.
  4. Dacă ceva nu îți este clar, întreabă. Și ca totul să-ți fie limpede, reia din când în când cu propriile cuvinte ceea ce ți-a spus interlocutorul tău. Vei fi, astfel, sigur că ai înțeles perfect despre ce este vorba.
  5. Fi atent la limbajul trupului și la expresiile feței. Nu doar la cel care îți vorbește, dar mai ales la tine însuți. Corpul și chipul nu mint. Te dau de gol cât ai clipi. Degeaba dai tu din cap aprobator și aparent preocupat de ce auzi, dacă privirea îți zboară pe fereastră iar piciorul bate darabana pe podea, de nerăbdare.
  6. Nu întrerupe! Lasă povestea să curgă iar povestitorul să-și descarce toată tolba. Când îl vezi că s-a liniștit, abia atunci spune-ți părerea. Nu încerca să-ți imaginezi care va fi următoarea lui replică. Nu construi scenarii pripite, pe baza primelor trei propoziții auzite. Și, mai ales, nu te repezi cu concluzii, când povestea nu este nici măcar la jumătate. Taci și ascultă cu răbdare până la capăt!
  7. Nu da sfaturi decât în momentul în care acestea îți sunt cerute. Nu întotdeauna cel care-ți vorbește are neapărată nevoie de un sfat. Poate că, pur și simplu vrea doar să fie ascultat și înțeles. Vrea aibă alături un umăr pe care să se sprijine și un zâmbet cald care să-l încurajeze. Nimic mai mult.

Un proverb italian spune așa: „Vorbeşte puţin, ascultă mult şi niciodată nu vei greşi.”

Iar Michael Ende adaugă: „Acei care consideră că ascultatul nu este o artă ar trebui sa vadă dacă ei pot face măcar jumătate din ceea ce fac alții“.

Și ca să încheiem zâmbind:

 „Un bun ascultător este un bun orator cu o durere în gât.”

Katharine Whitehorn

Sursa foto.

*******

Te invitam sa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Multumim!

Citește și:

Concluziile întâlnirii din februarie 2014 – Anca Vartolomei

Ascultarea empatică: sursă de “aer psihologic” – Elena Dobre

CSG Bucuresti (ascultarea empatica) – Alexandru Frumosu

Cum ascultăm – Anca Vartolomei

Share

CSG București – Ascultarea empatică (articol Top Coach)

Articol scris de Alexandru Frumosu, TopCoach.ro

DSC_1067Întâlnirea CSG București din 13 februarie 2014 a avut-o ca invitată pe Alina Roman (Trainer certificat Seneca College of Applied Arts and Technology, Canada și Franklin Covey Institute,Statele Unite) care are o experiență de peste 21 de ani în lucrul cu oamenii în companii multinaționale, dar și in organizații non-profit.

Alina ne-a inspirat să investim mai mult în ascultarea empatică în cadrul relațiilor noastre și ne-a împărtăși din experiența ei de viață. Am reținut câteva aspecte din ceea ce ne-a spus Alina și o sa le menționez pe scurt:

  • ascultarea empatica se poate învăța prin exercițiu și perseverența
  • de multe ori folosim expresii de invalidare emoțională care nu ajuta la creearea unei relații bune cu ceilalți; câteva exemple în care m-am regăsit:  “Nu fii îngrijorat! ”, “Nu mai lua totul personal”, “Cred că glumești!”, “De ce faci atâta caz din asta?”
  • validând emoțiile celor de lângă noi, demonstrăm că ne pasă și că emoțiile lor contează pentru noi, cu alte cuvinte ei sunt importanți pentru noi; câteva exemple de validare: “M-aș simți la fel dacă aș fi in situația ta”, “Înțeleg ce vrei să îmi spui”, “Pari un pic îngrijorat, vrei să vorbim despre asta?”
  • oglindind emoțiile celorlalți, le arătăm că suntem „pe aceiși lungime de undă”. Ne simțim conectați cu ei și ei se simt conectați cu noi.

Citește continuarea aici.

**********

Citește și:

Cum ascultăm – Anca Vartolomei

Taci și ascultă – Monica Chiper

Concluziile întâlnirii din februarie 2014 – Anca Vartolomei

Ascultarea empatică: sursa de „aer psihologic” – Elena Dobre

Share

Iubiri de sezon si o dragoste de-o viata

Articol scris de Elena Dobre, Sergent at Arms CSG Bucuresti

www.relatiiautentice.ro

 

Unul dintre cele mai emotionante lucruri, este sa observi doi batranei, tinandu-se tandru de mana… Intrebarea ce rasare automat in minte este:

 “Oare cum a rezistat iubirea intre ei, dupa atata amar de ani?”

– Bunico, cum se face ca, dupa atatia ani, tu si bunicul pareti asa de fericiti impreuna?

 AB17980

– Ei draga mea, au fost momente in viata mea, cand credeam ca astfel de fericire nici nu exista. Nu aveam nici un dram de incredere in casatorie sau in relatiile de cuplu…

Vezi tu, parintii mei, adica stra-bunicii tai, au divortat cand aveam doar unsprezece ani. Multa vreme, am crezut ca eu sunt de vina pentru despartirea lor, desi nu-mi dadeam seama unde am gresit…

Dupa divort, eu am ramas cu mama, iar pe tata il vedeam doar cateva ore pe saptamana. Fiecare dintre ei, vorbea cu atata rautate despre celalalt, si fiecare incerca sa ma atraga de partea lui … Cred ca sufereau asa de mult, incat nici nu isi mai dadeau seama cat ma raneau pe mine.

Insa la varsta aceea nu gandeam asa. Simteam ca ma inghite deznadejdea, atunci cand intram in contact cu toata aceasta ura…

In momentele acelea mi-am facut o promisiune solemna: sa nu ma indragostesc si sa nu ma casatoresc niciodata, pentru ca asta insemna doar suferinta. Singurul loc unde ma simteam cu adevarat fericita, in acei ani, era la bunicii din partea mamei. Acolo aveam in sfarsit, parte de liniste si de iubire.

Totusi, la un moment dat, mi-am incalcat promisiunea de a nu ma indragosti. Intr-o tabara de vara, la mare, am intalnit un baiat cu parul balai si ochii senini. Vara aceea am trait-o foarte intens… Plimbarile pe malul marii, tinandu-ne de mana, micile confesiuni despre copilaria noastra, atentia pe care mi-o daruia, toate faceau ca viata sa aiba un nou farmec, necunoscut pana atunci. Cu el am fost mai voioasa decat in toti anii de dupa divortul parintilor. Apoi tabara s-a sfarsit, si a trebuit sa plecam fiecare la casa lui, in orasul lui.

Ne-am promis ca vom pastra legatura si ca o sa ne revedem. Ne-am scris de cateva ori, dar apoi vraja s-a stins. Atunci am fost dezamagita ca s-a sfarsit asa. Mi-am spus ca asta este o noua dovada ca indragosteala si relatiile aduc dupa ele numai nefericire.

Anii au trecut in zbor si am ajuns la facultate. Intre timp, intalnisem cativa baieti, dar nu am stat langa niciunul prea mult. Imi ziceam ca nu vreau sa imi pierd timpul aiurea. Totusi, in decursul timpului, am invatat cate ceva despre ceea ce imi si ce nu imi place la un barbat.

♦♦♦

In timpul facultatii l-am cunoscut pe Doru, coleg de grupa. Mi-a placut de el, pentru ca l-am recunoscut drept ceea ce numesc eu un om bun. Doru era in cautarea cuiva care sa-l scape de singuratate. Cum si eu in perioada aceea simteam ca vreau pe cineva alaturi, am acceptat sa fim impreuna. Eu si Doru aveam preocupari destul de diferite unul de celalalt, iar conversatiile noastre erau cel mai adesea superficiale. Totusi, existau cateva calitati pe care le apreciam unul la celalalt, si astfel relatia era una destul de armonioasa.

Am petrecut impreuna destule momente frumoase. Nu eram cel mai potrivit cuplu, dar aveam un parteneriat ce mergea bine pentru amandoi. Dupa terminarea facultatii, interesele noastre au devenit si mai diferite decat inainte. Era clar ca drumurile noastre incep sa se indeparteze din ce in ce mai mult. A venit momentul in care ne-am dat seama ca trebuie sa ne despartim. Sufeream amandoi, dar eram constienti ca nu putem avea un viitor impreuna. Ne-am desprins unul de celalat intr-un mod demn: cu prietenie si calm.

Am pastrat legatura multi ani dupa aceea. La scurt timp, el s-a mutat in SUA. Acolo si-a intalnit si actuala sotie.

Alaturi de Doru am invatat multe lucruri frumoase. Unul dintre acestea era faptul ca poti avea o relatie lunga, in care sa reziste respectul si prietenia.

 ♦♦♦

Pe bunicul tau l-am cunoscut intr-o perioada in care nu prea ma interesau relatiile. Eforturile mele se indreptau spre cariera. Pe atunci, credeam ca fericirea depinde de pozitia pe care o ocupi in cadrul companiei. Nu prea il simpatizam la inceputuri pe bunicul tau. Mi se parea ca este un pic ingamfat. A trebuit totusi sa lucram o perioada impreuna, si, pe parcurs, am descoperit ce om minunat este. Aveam mult mai multe lucruri in comun, decat crezusem initial.

Ne-am imprietenit, iar la scurt timp am inceput sa iesim impreuna. Discutiile cu el aveau o asemenea profunzime si savoare! A fost primul om alaturi de care am simtit ca imi pot deschide sufletul. Ba chiar intr-o zi, m-am surprins gandindu-ma ca alaturi de el as putea imbatrani fericita.

Totusi, cand m-a cerut in casatorie, m-am speriat. I-am povestit despre promisiunea ce o facusem cu ani in urma, dupa divortul parintilor. Mi-a marturisit ca si lui ii este frica, intr-o oarecare masura. Parintii lui erau inca impreuna, dar avea in jur destule exemple de casnicii nefericite, sau de despartiri.

Mi-a propus atunci sa facem un pact: la fiecare sase luni, sa discutam cu onestitate, si sa verificam cat de impliniti suntem in relatie.

In cele din urma, ne-am casatorit. Am fost foarte fericiti impreuna de-a lungul anilor, dar am avut parte si de cateva incercari grele. Fara pactul noastru, fara sinceritate, fara respect si fara dorinta de a face lucrurile sa mearga, cine stie unde am fi fost acum… O relatie inseamna implicare si munca serioasa. Oricat de vitrege au fost vremurile, am avut grija sa ne tinem tot timpul de mana…

 – Nu ti-ar fi placut sa-l fi intalnit pe bunicul mai din tinerete?

– Draga mea, lucrurile sunt asa cum sunt, pentru ca fiecare a aparut la momentul potrivit. Unele relatii sunt facute sa dureze, altele nu. Se zice ca unele relatii sunt pentru un sezon, altele pentru un motiv, iar altele pentru toata viata.

Oricum ar fi, din toate relatiile invatam lectii importante. Invatam despre noi si despre viata.

Sursa foto.

Citeste si:

A fost odata…si va fi mereu – Monica Chiper

Concluziile intalnirii din ianuarie 2014 – Diana Metes

Relatiile de cuplu – CSG Bucuresti – Alexandra Weiss

 

***

Te invitam sa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Multumim!

Share

A fost odata … si va fi mereu

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti 

vanatoruldeemotii.blogspot.ro

“Suntem cu totii putin ciudati. Si viata este putin ciudata. Iar in momentul in care intalnim pe cineva a carui ciudatenie este compatibila cu a noastra, ne alaturam lui si intram intr-o stare de ciudatenie comuna pe care o numim iubire – adevarata iubire.“

Robert Fulghum

Au fost odata ca niciodata doi tineri. Ea era inaltuta, cu parul negru si cu cei mai senini ochi albastri din lume. El avea parul castaniu, carliontat, ochii caprui si un zambet molipsitor. Ea avea 18 ani si era functionar comercial. El avea 23 si era ofiter, locotenent. Sa spunem ca pe ea o chema Lili si pe el Nic.

El era inamorat pana peste cap de prietena ei, Magda. Doar ca, din nefericire, Magda nu avea aceleasi sentimente pentru el. Intr-una din zile, Magda a decis ca era timpul sa se desparta de Nic. Tanarul urma sa vina si sa o ia de la birou, la sfarsitul programului. Cum cele doua fete lucrau impreuna, Magda a rugat-o pe Lili sa iasa si sa-i spuna lui Nic ca nu se mai poate intalni cu el. Sa inventeze ea un motiv. Era iarna si era foarte frig. Lili a iesit din birou imbracata doar cu o jacheta subtirica. S-a apropiat de elegantul locotenent si i-a spus ca prietena lui nu mai poate veni la intalnire. Atat. Nu-i venea nimic altceva in minte. Nic a privit-o si, fara nici cel mai mic semn ca ar fi fost afectat in vreun fel de refuzul Magdei, i-a oferit grijuliu adapost in mantaua lui, sa se incalzeasca. Asa a inceput povestea lor.

Peste doi ani s-au casatorit. Inainte de a-si incepe viata impreuna, Lili i-a spus lui Nic doua lucruri. Unu: daca va ridica o singura data mana asupra ei, in secunda urmatoare relatia lor s-a terminat. Nici vorba de „a doua sansa”. Si doi: sa nu se amestece niciodata in alegerile ei privind coafura si hainele.

Viata nu a fost usoara pentru cei doi tineri. Au locuit la inceput intr-o fosta baraca de muncitori, amenajata ca locuinta dupa inchiderea santierului, si au pornit de la zero. Incet si cu rabdare si-au gasit apartamentul potrivit, s-au angajat amandoi la aceeasi firma si lucrurile pareau sa mearga din ce in ce mai bine. Normal ca se mai certau din cand in cand. Doar nu erau sfinti. Dar gaseau intotdeauna calea de mijloc, acea solutie care sa ii multumeasca pe amandoi intr-un fel sau altul. Erau frumosi, veseli si eleganti. Aveau multi prieteni si adorau sa danseze.

Intr-o zi, Lili a fost oprita in curtea firmei de catre o tanara care, foarte stanjenita, i-a spus ca l-a vazut pe Nic, cu doua zile in urma, pe langa Cismigiu. Era impreuna cu o alta femeie si amandoi pareau in al noualea cer. Lili a zambit, i-a multumit pentru „grija” aratata si i-a spus ca probabil era cineva care semana foarte bine cu sotul ei, pentru ca ea si Nic fusesera la niste prieteni chiar in ziua si la ora presupusei aventuri. Nu era prima oara cand binevoitorii ii puneau la incercare increderea in sotul ei. Sau increderea lui in ea. Stia ca barbatii nu pot fi pe de-a-ntregul fideli si, sincer, nu se astepta ca Nic sa fie un sfant, dar atata vreme cat o iubea si se intorcea mereu acasa, fiind cel dintotdeauna, nu o interesa sa stie daca si ce aventuri avea.

trust-in-love-

Un an mai tarziu, Lili a fost chemata in biroul directorului comercial, un individ recunoscut ca fiind un afemeiat notoriu. Acesta i-a spus ca Nic fusese propus pentru promovare. Apoi, fara ocolisuri si fara menajamente, i-a explicat ca doar de ea depinde daca Nic va obtine sau nu acest post. Desi banuia care erau intentiile directorului, Lili s-a prefacut ca nu intelege. Atunci, el i-a spus ca singura conditie care mai trebuie indeplinita pentru ca sotul ei sa obtina postul visat era ca ea, Lili, sa devina amanta directorului. Tanara s-a cutremurat de scarba. Stia cat de mult isi dorea Nic acel post, dar mai stia si ca nu o va ierta toata viata daca va afla pretul platit. A refuzat, iar Nic a ramas in continuare in vechea lui slujba. Lili s-a framantat luni intregi. Pana la urma, a decis sa-i povesteasca lui Nic toata intamplarea, in cele mai mici amanunte. Prima lui reactie a fost sa-i sparga capul nemernicului, dar apoi s-a linistit si i-a spus lui Lili ca niciodata, niciodata nu ar fi acceptat ca ea sa faca asa ceva doar pentru ca el sa obtina un post, oricat de mult si l-ar fi dorit. Ea era totul pentru el. O iubea si o respecta tocmai pentru ca era un om demn si integru.

Multi ani nu au avut copii. Stiind cat de mult iubeste Nic copii, Lili chiar s-a gandit sa-i propuna sa se desparta, pentru ca el sa poata avea familia pe care o visa. Dar stia ca Nic nu va fi niciodata de acord cu asa ceva. El i-a spus ca daca nu vor putea avea copii, vor infia. Dar vor ramane impreuna.

A venit apoi martie 1977. Nic era de serviciu pana dimineata. Acasa, Lili se uita la televizor la un film bulgaresc, „Dulce si amar”, iar fetita lor dormea in camera ei. La ora zece seara, blocul a scrasnit dintr-o data si a inceput sa se zguduie din ce in ce mai tare. Cele cateva secunde de vuiet si miscare haotica au parut ore. Blocul a rezistat. Oamenii au iesit inspaimantati din case si si-au petrecut restul noptii afara. In tot cartierul, o singura scara de bloc s-a prabusit, blocand bulevardul. Firma unde lucrau Nic si Lili era la opt statii de autobuz de apartamentul lor. Nic a fugit tot drumul de la serviciu, rugandu-se sa le gaseasca pe Lili si pe fetita lor tefere. Cand a ajuns la resturile scarii prabusite, a inceput sa planga si a alergat si mai tare. A gasit-o pe Lili in parculetul din fata blocului, impreuna cu fiica lor. Le-a imbratisat pe amandoua, plangand si simtindu-se cel mai fericit si norocos barbat din lume.

Anii au trecut, cu bune si cu rele. Desi Lili era cea care avea de cele mai multe ori initiativa, intotdeauna luau deciziile impreuna. Asa a fost si cu nunta de aur. Nic s-a impotrivit la inceput, dar pana la urma a acceptat. 50 de ani de casnicie chiar meritau sarbatoriti. I-au invitat pe cei din familie si pe prietenii apropiati. Ceremonia de la biserica a fost emotionanta iar cand preotul le-a pus pe inelar noile verighete de aur, alaturi de celalalte doua, Nic l-a intrebat foarte serios unde va mai avea loc si pentru cea de platina, cand vor implini 75 de ani de casnicie. Preotul a zambit.

Era iulie si era foarte, foarte cald. Nuntasii au dansat pana cand cusaturile pantalonilor au cedat, iar camasile s-au facut fleasca. Si, ca la orice nunta, mireasa a fost furata. Cand rapitorii au venit sa negocieze cu mirele si cu nasul, Nic le-a spus, in felul lui sugubat:

– Negociem daca imi aduceti mireasa de acum 50 de ani.

– Pai, tot ea e, doar cu 50 de ani mai mult.

 – Atunci, sa ma platiti voi ca sa o iau inapoi!

Ochii lui erau numai un zambet. Iar cand Lili a intrat in incapere, inarmata cu o cheie franceza si „furioasa” ca sotul nu vrea sa plateasca rascumpararea, toti au izbucnit in ras. Erau o pereche atat de reusita si se completau atat de frumos, incat nu era de mirare pentru nimeni ca se aflau in toiul unei nunti de aur.

Este povestea unui cuplu absolut obisnuit, cu o viata mai mult sau mai putin banala. Poate parea o familie ideala sau, mai degraba, idealizata, dar este o familie reala. Doi oameni care au avut o viata bazata pe iubire, respect si incredere deplina. Si care au lasat copiilor lor aceste valori, ca mostenire. I-au invatat, prin propriul exemplu, ce inseamna comunicarea, toleranta, intelegerea, rabdarea si, mai presus de toate, curajul de a crede cu tot sufletul in partenerul tau si de a-ti pune viata in mainile lui.

Asa cum spune Lao Tzu: „A fi iubit profund de cineva iti ofera putere, in timp ce a iubi profund pe cineva iti da curaj.”

 „A fost odata ca niciodata un baiat care iubea o fata, iar zambetul ei era o intrebare pentru care si-ar petrece toata viata pentru a gasi raspunsul.”

Nicole Krauss

Sursa foto

Citeste si:

Iubiri de sezon si o dragoste de-o viata – Elena Dobre

Concluziile intalnirii din ianuarie 2014 – Diana Metes

Relatiile de cuplu – CSG Bucuresti – Alexandra Weiss

 

***

Te invitam sa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Multumim!

Share

Ce ne trebuie pentru a avea succes pe internet

Articol scris de Elena Dobre, Sergent at Arms CSG Bucuresti

www.relatiiautentice.ro

Pe Daniel Zarnescu si Gratian Sonu, invitatii CSG Bucuresti din luna decembrie, ii cunosc de pe internet de cativa ani.

Ambii au mai multe proiecte de succes in mediul on-line, si sunt dispusi sa imparta lectiile invatate de-a lungul timpului, cu cei care vor sa dezvolte o afacere.

Desi nu am avut ocazia sa particip la vreunul dintre programele lor, am reusit sa “fur” pe parcurs, invataminte din materialele pe care le promovau gratuit pe internet, sau de la cei care le-au fost “elevi”.

 Afacere pe internet

Prima lucru pe care l-am invatat de la ei, a fost legat de marketing.

M-a intrigat modul in care abordau subiectul. Pentru ei, marketing insemna sa oferi valoare.

Recunosc faptul ca, acum cativa ani, simteam aversiune numai la auzul acestui cuvant. Nu stiu de unde imi formasem aceasta convingere, dar pentru mine marketing insemna sa inseli oamenii.

In timp, urmarindu-i pe Daniel si pe Gratian, si pe alte persoane care au afaceri in mediul on-line, am realizat ca marketingul nu este rau in sine. Un cutit poate fi folosit pentru a taia paine, sau pentru a ataca pe cineva. La fel, maketingul poate fi bun sau rau, in functie de scopul celui care il promoveaza.

Concluzia la care am ajuns in timp, legat de acest subiect, este ca o afacere nu poate creste fara marketing. In plus, atunci cand faci marketing pentru a oferi valoare celor din jur, nu are cum sa fie un lucru rau.

O alta idee pe care am descoperit-o la Gratian si Daniel, este aceea ca nu trebuie sa fii expert pentru a intreprinde ceva.

Multi oameni se blocheaza la gandul ca nu cunosc toti pasii dintr-un proces, sau ca nu sunt suficient de buni. Paradoxul este acela ca, daca nu faci ceva ca sa avansezi, nu ai cum sa descoperi urmatorii pasi.

Acum ceva vreme sufeream de perfectionism si reuseam sa bat pasul pe loc pentru multe proiecte.  Nu imi permiteam sa fac ceva nou, pana cand nu simteam ca am tratat etapa respectiva suficient de bine. Din pacate, nicioadata nu parea ca este suficient de bine.

In timp, am realizat ca perfectiunea nu exista. In plus, expert poti ajunge doar daca treci in randuri repetate prin procesul incercare-eroare-invatare.

Cea mai recenta “regula” in privinta afacerilor pe internet am descoperit-o  la intalnirea CSG . Aceasta se refera la amprenta personala. Adica  sa descoperim ce anume avem in materie de cunostinte, ablitati sau talent , si cum putem sa daruim asta lumii intr-o forma originala.

Chiar daca mai sunt alte persoane care au acelasi tip de afacere, modul de abordare poate schimba totul. Daniel spunea ca nu conteaza daca sunt cateva sute de persoane care au ofera acelasi serviciu. Fiecare va atrage acei clienti care rezoneaza cel mai mult cu mesajul sau.

De exemplu, George, unul dintre cursantii lui Daniel si ai lui Gratian, are la baza o formatie muzicala. Din discutiile cu cei doi profesori ai sai, si-a dat seama ca, datorita cunostintelor lui, ar putea sa ofere ceva inedit – terapie prin muzica. Astazi, el are o afacere prin care ajuta oamenii sa castige mai multa energie sau sa atinga diverse performante, prin intermediul sunetelor sau al tehnicilor de respiratie.

Prin urmare, inainte de a demara o afacere, unul dintre cel mai bune lucruri pe care le putem face este sa descoperim ce anume putem oferi, ce anume ne caracterizeaza si apoi sa gasim o forma proprie de a ne exprima si de a darui valoare.

Acestea sunt cateva dintre elementele necesare pentru a avea succes in afacerile on-line. Cat de mult conteaza ele in cazul personal, si ce alti factori mai sunt importanti, putem descoperi cel mai bine experimentand.

Citeste si:

Internetul sa-ti fie mentor si unealta in dezvoltarea bussiness-ului tau! – Anca Vartolomei

Eveniment coaching – Intalnirea de la Coaching Support Group Bucuresti – 19 decembrie 2013 – Alexandru Frumosu

Coaching Support Group Bucuresti -O seara de inspiratie si pragmatism – Alexandra Weiss

********************************

Te invitam sa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Multumim!

Share

Coaching Support Group Bucuresti – O seara de inspiratie si pragmatism

Articol scris de Alexandra Weiss (Top Coach – partener CSG Bucuresti)

La intalnirea Coaching Support Group din 19 decembrie 2013 cei doi invitati, Gratian Sonu si Daniel Zarnescu, au prezentat o formula de succes prin care poti utiliza internetul in folosul tau si al afacerii tale.

Dupa o scurta introducere facuta de Alina Buzatu, presedintele Coaching Support Group Bucuresti, in care a fost prezentata si echipa care contribuie la realizarea acestor evenimente, a luat cuvantul Gratian Sonu, coach, trainer, public speaker si hipnoterapeut, care, prin discursul sau dezinvolt, a oferit  raspunsuri la doua intrebari esentiale:

“Cum sa utilizezi internetul in afacerea ta?”

“Cum sa faci bani din internet?”

Astfel, a reusit sa transmita o mare parte din oportunitatile mediului online pe care le poti valorifica, punandu-le in evidenta prin exemple concrete ale oamenilor care au apelat la ajutorul sau.

A urmat Daniel Zarnescu, autor, antreprenor si marketer, care a inceput prin a vorbi atat despre marketingul online in Romania, cat si despre cum iti poti construi o afacere si un stil de viata in jurul identitatii de coach.

 

De asemenea, Daniel a evidentiat cateva concepte importante despre marketingul online, precum tipurile de marketing online si evenimentele care au stat la baza dezvoltarii acestuia (aparitia internetului, aparitia platformelor sociale). A continuat prin a prezenta cei mai importanti pasi in dezvoltarea unei afaceri online :

  • Domeniu si hosting
  • WordPress si grafica minimalista
  • Mita etica
  • Autoresponder
  • Continut de valoare ridicat

Citeste continuarea aici.

Citeste si:

Internetul sa-ti fie mentor si unealta in dezvoltarea bussiness-ului tau! – Anca Vartolomei

Eveniment coaching – Intalnirea de la Coaching Support Group Bucuresti – 19 decembrie 2013 – Alexandru Frumosu

Ce ne trebuie pentru a avea succes pe internet – Elena Dobre

 

********************************

Te invitam sa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Multumim!

 

Share