Chemarea: începutul călătoriei

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti

„Adevărata “măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin “lipsa de măsură”, dorind “fără măsură”, îndrăznind “fără măsură”, iubind “fără măsură”.”

Octavian Paler

intrebareLa întâlnirea noastră de miercuri, la mijloc de octombrie arămiu, Raluca Mohanu ne-a povestit, cu pasiune și rafinament, despre călătoria eroului, călătoria fiecăruia dintre noi. Călătoria spre împlinire, spre fericire, spre deslușirea a cine suntem noi cu adevărat și care este menirea noastră în această lume. Pentru că fiecare dintre noi a venit aici și acum cu un scop. Suntem un melanj unic de gene, caracteristici, abilități, talente, destinat să joace un rol aparte și special, chiar dacă, în aparență, e doar un simplu rol de figurant.

Se spune că nu destinația contează, ci călătoria. Dar oare poți pleca într-o călătorie dacă nu știi destinația? Îți iei bocceluța la spinare și pleci încotro vezi cu ochii? Așa, pur și simplu? Pentru unii merge, dar pentru majoritatea nu. Pentru că nu avem curajul și spiritul de aventură care să ne împingă spre zări străine și neprevăzut. Avem nevoie de acea plasă de siguranță care să ne ofere o zonă călduță de confort. Ne este teamă. O, Doamne, și cât de teamă ne este! Să nu fim răniți, să nu ne pierdem prețioasele posesiuni, să nu fim marginalizați, să nu mai fim iubiți, să fim părăsiți, și multe altele. De fapt, ne este teamă să trăim. E trist, dar priviți-i pe cei din jurul vostru. Câți dintre ei sunt fericiți? Câți dintre ei fac ceea ce le place? Câți dintre ei abia așteaptă să se trezească dimineața ca să schimbe lumea cu acel ceva special la care ei se pricep atât de bine. Acel ceva pe care toți simțim că îl avem dar nu reușim să-l scoatem la suprafață, oricât am încerca.

Sunt atât de multe călătorii care nu vor începe niciodată și la fel de multe călătorii care nu se vor termina niciodată. Pentru că fiecare călătorie începe și se termină cu o chemare. Iar a-ți găsi chemarea este cea mai mare provocare a vieții. Unii sunt norocoși, extrem de norocoși să știe cine vor să fie și ce vor să facă încă din copilărie. Alții, descoperă treptat. Iar restul nu descoperă deloc. Iar când nu-ți găsești chemarea, când nu știi care este rostul tău pe lumea asta și ți se pare că viața este un talmeș-balmeș lipsit de sens, doare. Doare al naibii de tare. Și nu doar la nivel spiritual. Ci și fizic. Este o durere surdă, care-ți prinde inima într-o chingă și o ține așa la nesfârșit. Mult prea mulți oameni trăiesc cu această durere și ajung la finalul vieții fără să știe cine sunt cu adevărat și ce ar fi putut să facă. Și asta pentru că renunță să viseze. Pleacă urechea la ce le spun cei din jur și își pun visele deoparte, gândind că va veni momentul și pentru ele. Dar acel moment nu va mai veni. De aceea se spune că există în Rai o cameră cu tot ceea am fi putut avea dar nu am crezut niciodată că vom putea avea sau cu acele vise pe care le-am fi putut împlini dacă nu ne-am fi oprit la doar un pas distanță de a le realiza. O cameră pe care chiar și îngerii ezită să ne-o arate (a se observa prezumția optimistă că vom ajunge cu toții în Rai).

 De ce se întâmplă asta? Pentru că suntem atât de ușor de influențat. Pentru că nu avem încredere în noi. Pentru că trăim cu iluzia că soluția este în afara noastră, la ceilalți. Pentru că vrem neapărat ca ceilalți să aibă o părere bună despre noi. Pentru că ne e teamă să fim diferiți și să ieșim în evidență. Pentru că viața este „grea”. Pentru că nu avem puterea de a schimba lumea. Și tot felul de astfel de convingeri care de care mai „încurajatoare”.

Poate că tu ai vrea să devii profesor de istorie. Asta îți aduce ție bucurie, să le povestești copiilor despre Carol cel Mare și Assurbanipal. Dar ți se spune: „Și din ce o să trăiești, mamă? Dintr-o leafă amărâtă de profesor? Mai bine fă-te avocat sau contabil, ca să ai și tu un salariu ca lumea, să-ți iei o casă, o mașină. Să-ți faci și tu o familie.” Vă sună cunoscut? Iar tu asculți. Pui în balanță visele tale, într-o parte, și confortul, în cealaltă. Și alegi să fii și tu „în rândul lumii”. Devii un contabil nefericit, închis între patru pereți, cu rate la bancă pentru un apartament de două camere în Pantelimon și un Logan roșu cu suport pentru două biciclete Mountain bike. Continuând să visezi la istorie și la cât de mult ți-ar fi plăcut să predai. Ai bani să-ți plătești facturile, dar ești oare mai fericit după ce le-ai plătit sau te gândești imediat la următoarea tranșă de cheltuieli?

Sau ți se spune la școală, de către profesori „bine intenționați”, că nu vei avea nici o șansă să devii pictor sau pianist sau actor, că vei fi muritor de foame și că mai bine ai coborî cu picioarele pe pământ și nu ai mai visa la cai verzi pe pereți. Vă sună cunoscut și asta? Câți dintre noi au trecut prin așa ceva? Câți dintre noi și-au sacrificat visele pe altarul zeului conformismului, au renunțat să-și mai caute adevărata menire și au devenit prizonieri în „cursa șobolanului”?

grow_up2Când eram copil și mă întrebau „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”, le spuneam că vreau să fiu Indiana Jones, cel mai tare arheolog din lume. Mă fascinau istoria, comorile, misterele și visam la multe aventuri. Apoi, mi-am dorit să fiu astronom și astronaut (nici acum nu m-aș da în lături să plec pe o navă ca Enterprise). Iar mai târziu am decis că vreau să fiu chirurg de mâna întâi. Ia ghiciți ce am ajuns. Sunt „fericita” posesoare a unei diplome de economist. Pălăria lui Indiana Jones s-a transformat într-o pereche de ochelari pentru miopie, nava spațială a luat forma unui birou cu patru pereți și aer condiționat, iar bisturiul chirurgului s-a transformat în pix de unică folosință. Și asta pentru că mi-a fost teamă să-mi urmez visul și pentru că am auzit pe cineva spunând că de la liceul nostru nu a intrat nimeni la alte facultăți decât Drept și ASE. În loc să-mi ascult inima și să fiu acum pe un șantier arheologic, trăindu-mi visul, i-am ascultat pe ceilalți și am lăsat pragmatismul să câștige.

Mă doare când văd cum oamenii renunță atât de ușor la ceea ce-și doresc, la ceea ce ar fi putut fi și ar fi putut face. Mă doare când văd cu câtă putere investim „gura lumii” și cum o lăsăm să-și râdă de visele noastre. Cum ne lăsăm viețile în mâinile altora și renunțăm la a fi noi înșine. Autentici, liberi și fericiți.

Nu trebuie să fi o celebritate sau să faci ceva important pentru omenire. Este suficient să faci ceea ce-ți place, ceea ce ți se potrivește, ceea ce te face fericit. Sunt oameni care iubesc să facă curățenie, să lucreze noaptea într-o clădire de birouri și să o facă lună. Alții ar sta toată ziua într-un atelier mecanic, reparând mașini. Pentru că asta îi face fericiți și li se potrivește „mănușă”. Asta este chemarea lor, „micul” lor rol de „figurant” în blockbusterul vieții.

O lege a spiritualității din India spune: „Orice moment în care se începe este momentul corect”. Nu mai da vina pe vârstă, pe obligații de tot felul, pe ce ar spune vecina de la parter sau precupeața din piață. Dacă îți place ceva, dacă ai visat dintotdeauna să faci un anume lucru, pune mâna și fă-l. Este viața ta. Asumă-ți răspunderea pentru ea. Nu mai aștepta momentul potrivit. Creează-l! Provoacă Universul! Arată-i că ești pregătit, că ești în pole position și ai degetul pe trăgaciul pistolului de start! Și, știți ce e interesant? La început, ceilalți te vor privi chiorâș și vor încerca să te convingă că ai luat-o razna „total și iremediabil”. Dar, după ce vor vedea ce ești în stare să faci, te vor aprecia și vor fi alături de tine. V-o spun din propria experiență.

Și când ți se mai servește clasica replică „Coboară cu picioarele pe pământ!” răspunde-le: „Sunt cu picioarele pe pământ, dar sufletul meu este acolo unde își dorește să fie, iar dacă el își dorește să fie în cele patru zări, cine sunt eu să-l opresc?”

Joseph Campbell spune în finalul cărții sale „Eroul cu o mie de chipuri”:

Eroul modern, individul modern care are curajul să asculte chemarea și să caute regatul acelei prezențe cu care suntem sortiți să ne reunim, nu poate – și nici nu trebuie – să aștepte ca societatea căreia îi aparține să se elibereze de crustele mândriei, fricii, avariției raționalizate și ipocriziei sanctificate. „Trăiește”, spune Nietzsche, „ca și când ziua a venit”. Nu societatea este cea care trebuie să-l călăuzească și să-l salveze pe eroul creativ, ci exact invers.

Sursa foto.

Sursa foto.

Share

Fericirea … este mereu prin preajmă

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti (vanatoruldeemotii.blogspot.ro) în urma întâlnirii din mai 2014

„Fericirea nu e o destinație. Este un mod de a trăi.”

Burton Hills

Un pianist interpretează o partitură foarte complicată. Degetele zboară pe claviatura pianului într-o sincronizare perfectă. Notele se agită în jurul lui într-o vâltoare magnifică. El nici nu se mai află în sala de concert. Este într-o lume aparte, fermecată, unică și pură. Ultima notă se desprinde ușor și își ia zborul spre publicul amuțit. Urmează câteva secunde miraculoase de liniște. Apoi, aplauzele și ovațiile izbucnesc. Artistul se ridică, se întoarce spre public și se înclină în fața lui. Zâmbește. A fost perfect. Le-a oferit celor din sală câteva ore de frumusețe, de inspirație și de trăire entuziastă. Misiune îndeplinită! Asta este fericirea autentică.

Un alpinist urcă pereții abrupți ai muntelui. Știe că un pas greșit îl poate arunca în hăul aflat la mulți, mulți, prea mulți metri în jos. Dar nu are timp să se gândească la temerile lui. Este puternic, hotărât și îndrăgostit iremediabil de măreția munților. Continuă să urce. Ajunge sus pe vârf. Privește în jur, la lumea care i se întinde la picioare. Râde și chiuie de bucurie. Este plin de energie și de încredere. Este stăpânul lumii! Asta este fericirea autentică.

Este ziua când se afișează rezultatele examenului de admitere la facultate. Concurența a fost acerbă. Studentul aspirant nici nu îndrăznește să se uite la listele cu admiși. Se îndreaptă emoționat spre listele cu picați. Dacă nu se află pe acele liste, atunci va ști că a reușit. Tatăl lui, în schimb, aleargă nerăbdător drept spre avizierul cu cei admiși. În mai puțin de două minute, se întoarce râzând, cu ochii înotând în lacrimi. „Ai intrat! Ai intrat!” strigă în culmea bucuriei și își îmbrățișează fiul uluit. Asta este fericirea autentică.

the-pursuit-of-happinessUn copil privește curios cum o mică buburuză își croiește anevoie drum pe degețelul lui. O ridică spre soare și mica minune roșie își ia zborul, oprindu-se un pic mai încolo pe o frunză lungă și îngustă. Frunza se leagănă ca și cum ar vrea să-i dea avânt, iar buburuza își deschide aripile și se pierde în zare. Copilul surâde și continuă să urmărească fascinat drumul gărgăriței spre o destinație doar de ea știută. Asta este fericirea autentică.

Un grup de prieteni stau de vorbă pe malul mării. Glume, zâmbete, amintiri, bere rece, cafea fierbinte și aromată, mere roșii, cartofi prăjiți, prăjituri cu ciocolată și frișcă spumoasă, înghețată, zâmbete, zâmbete și iar zâmbete. Calm, liniște, prietenie. Și un soare care coboară încet dincolo de orizont, în valurile reci. Asta este fericirea autentică.

Fericirea ne este dăruită de lucrurile mărunte. Noi și doar noi suntem în măsură să ne deschidem inimile și să primim acest dar neprețuit. Totul în jurul nostru poate fi un motiv de fericire. Un bujor înflorit, un pisoi cu ochii verzi care își strecoară căpșorul sub palma ta ca să-l mângâi, o rândunică ce se odihnește pe pervazul ferestrei, un nor grăsun și confuz rătăcit pe cerul senin, îmbrățișarea ocrotitoare a unui prieten, doi străini stând de vorbă și râzând în hohote, și câte și mai câte.

Și atunci, de ce ne este atât de greu să fim fericiți? De ce ne complicăm atât de mult viața? De ce considerăm mulți dintre noi că nu merităm să fim fericiți? Și nu o spun eu, ci Mircea Eliade: „Ciudat, mi se pare că oamenii fug de fericire, nu o caută.”

Suntem singura piedică în calea propriei noastre fericiri. Ne-a intrat cumva în cap că nu putem fi fericiți decât dacă avem un anumit lucru, sau mergem într-un anume loc sau ajungem într-o anumită poziție în societate. Iar când obținem toate astea, descoperim cu stupefacție că nu suntem nici pe departe fericiți, pentru că acum ne dorim altceva. Nu suntem niciodată mulțumiți cu ce avem. Și, mai rău, prea puțini dintre noi sunt recunoscători pentru ceea ce deja avem. Iar asta o spune Octavian Paler: „Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce doreşti, ci să

Secretul fericirii se află în fiecare dintre noi. Și este diferit așa cum și noi suntem diferiți. Nu există, din păcate, o rețetă. Fericirea este la îndemâna fiecăruia. Dar este o adevărată provocare să o recunoști. Pentru că fericirea este foarte șugubeață. Stă pe o bancă, în parc, te privește fix în ochi, îți zâmbește și își spune: „Ia să vedem! Mă recunoaște sau nu?” Iar noi, de cele mai multe ori, trecem grăbiți pe lângă ea, cu ochii în pământ, mult prea preocupați de fleacuri ca să mai privim și în jurul nostru.

Dar fericirea, cum spuneam, are ea însăși soluția. Ia un ghemotoc de hârtie și te lovește cu el fix în ceafă. Ca prin vis, simți un mic bobârnac și ridici ochii. Și, dintr-o dată, vezi lumea din jurul tău. Vezi culorile vii, auzi sunetele, simți aromele. Devii atent. Te întorci în prezent. Și îți dai seama că, în final, tot ceea ce contează este clipa prezentă. Că nu poți fi fericit decât aici și acum. Fericirea nu a rămas în trecut și nici nu te așteaptă în viitor. Ea este mereu cu tine … acum … în prezent. Dacă simți o dorință stranie de a o lua la stânga, când tu ar trebui să o iei la dreapta, asta înseamnă că fericirea te trage de mânecă. Îți spune, în felul ei aiurit, că acolo, la stânga se află ceva care te va face fericit.

Ascultă! Privește! Fii atent! Fii curios! Lasă-te în voia simțurilor. Nici nu-ți poți imagina în câte feluri fericirea asta nostimă, zăpăcită și vie îți iese în cale, îți pune piedică, te trage de nas … doar, doar o vei băga în seamă. Helen Adams Keller spune: „Când o ușă a fericirii se închide, o alta se deschide. Dar, deseori, ne uităm atât de mult la ușa închisă încât nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.”

Nu renunța! Fericirea se joacă de-a fața-ascunselea și poate fi chiar după colț. Continuă să o cauți. Doar doi pași te-ar putea despărți de ea. Fă-i! Nu mai privi cu încăpățânare la ușile închise. Nu-ți mai pierde timpul stând în fața lor și bătând din picior ca un copil răsfățat. Ele nu se vor mai deschide, pentru că ele și-au îndeplinit menirea. Chiar alături se află o ușă larg deschisă iar fericirea stă în prag, zâmbește și îți face semn să te apropii. Tot ce ai de făcut este să intri!

„Fiecare are in mâinile sale propria fericire, precum artistul are materia bruta, căreia

vrea sa-i dea o forma.”

Goethe

Sursa foto.

Share

Cine este … EA?

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti 

vanatoruldeemotii.blogspot.ro

 

*Articol scris în urma evenimentului CSG din 13 martie, invitata Monica Daniela Găitănaru.

goddess-fantasy-cg-widescreen-wallpaper-1920x1200

Femeia este al cincilea anotimp.” Grigore Vieru

Nu întâmplător luna martie este dedicată femeii. Pentru că este prima lună a primăverii și pentru că totul revine la viață, se trezește din amorțeala și acel „dolce far niente” al unei ierni lungi și paralizante.

Asemenea primăverii, femeia este începutul. Ea este sursa vieții, prin ea noi destine își croiesc drum în lume. Ea este învățător, călăuză și protector. Nu este perfectă și nici nu ar putea să fie, pentru că oamenii, prin definiție, nu sunt perfecți. Ar fi atât de plictisitor dacă am fi astfel. Dar tocmai dorința noastră de a atinge idealul face ca viața să fie atât de fermecătoare și, de ce nu, amuzantă.

Femeia este puternică. Durerea o înclină, uneori până aproape de pământ, dar nu o rupe. Își revine întotdeauna și merge mai departe. Ea știe, cu acel al șaselea simț specific feminin, că ceva bun se naște mereu din încercările dificile, că acestea te fac mai înțeleaptă, mai curajoasă și mai încrezătoare în propriile-ți forțe. Așa cum bine spune Oprah Winfrey: „Sunt o femeie în continuă dezvoltare. Mă străduiesc la fel ca și ceilalți. Încerc să învăț din orice conflict, din orice experiență. Viața nu este niciodată plictisitoare.”

Femeia este frumoasă. Priviți-i zâmbetul, priviți-i sclipirea din ochi, ușoara încruntare a frunții sau arcuirea întrebătoare a sprâncenelor. N-o încadrați în acele tipare artificiale de frumusețe inventate cu ajutorul generos al Photoshop-ului, ci încercați să descifrați jocul de lumini și umbre de pe chipul ei. Sunt atât de multe gânduri acolo, atât de multe frământări, vise, amintiri, dorințe. Frumusețea stă în expresivitatea trăsăturilor, nu în simetria lor.

Femeia este adaptabilă. Poate face atât de multe lucruri și poate interpreta atât de multe roluri. E suficient să stai pe o bancă în parc sau la o masă într-o cafenea din mall și să privești în jurul tău. Chiar lângă tine, două prietene stau de vorbă, una dintre ele fiind categoric confidenta celeilalte. O ascultă, o înțelege, o ajută cu un sfat și cu o îmbrățișare încurajatoare. Un pic mai încolo, doi tineri se sărută, iar ea este complet și iremediabil prinsă în vraja amorului. Un puști simpatic aleargă, râzând, în jurul scării rulante, în timp ce mama lui îl ajunge din doi pași, îl prinde de mijloc și-l strânge în brațe, dorindu-și să-l protejeze de-a pururi de toate dezamăgirile inevitabile ale vieții. O femeie înaltă, într-o ținută office, trece pe lângă tine, grăbindu-se la o întâlnire de afaceri.

Toate acestea sunt personificări a ceea ce psihiatrul Carl Gustav Jung a numit arhetipuri: preoteasa (sau mediatoarea), curtezana (sau hetaira), mama și amazoana. Sunt cele patru roluri principale ce corespund diferitelor etape din viața noastră și cu care ne identificăm mai mult sau mai puțin, în funcție de propria personalitate, de mediul și de oamenii alături de care creștem, evoluăm și trăim zi de zi. Și deși doar unul din aceste tipare comportamentale este dominant, putem … și trebuie … să învățăm să le folosim și pe celelalte. Deoarece, așa cum spune Charlotte Whitton: „Orice ar face, femeile trebuie să facă de doua ori mai bine ca bărbații pentru a fi considerat un lucru bun. Din fericire, nu este prea greu.”

Femeia este un mister. Ea „este un miracol de contradicţii divine”, după cum o definește Jules Michelet. Pare atât de fragilă, dar poate suporta dureri de neimaginat. Pare vulnerabilă, dar dezamăgirile și eșecurile sunt pentru ea doar trepte spre reușită. Pare visătoare și eterică, dar este atentă și surprinde cu ușurință orice detaliu esențial.

În fiecare femeie există câte un pic din înțelepciunea, idealismul și autoritatea Atenei, din independența, curajul și magia lui Artemis, șarmul, creativitatea și senzualitatea Afroditei, ingeniozitatea intrigantă a Herei, viziunea, responsabilitatea și intuiția Persefonei, calmul, concentrarea și spiritualitatea Hestiei, generozitatea dar și furia Demetrei. Da, femeia nu este doar o zeiță. Este toate aceste zeițe la un loc.

Femeia este o făptură complexă și profundă. Și de aceea atât de greu de înțeles. Dar, la urma urmei, poate că Oscar Wilde avea dreptate: „Femeile sunt făcute pentru a fi iubite, nu înțelese”.

Și să încheiem cu spusele celebrului Sigmund Freud: „Marea întrebare, la care nu știu să răspund, în ciuda a treizeci de ani de studiu despre femei, este următoarea: Ce vrea, de fapt, o femeie?

Să-i răspundem?

Sursa foto.

*******

Te invităm ăa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching în Bucuresti. Mulţumim!

 

Citeşte şi:

      Sper că v-am regăsit cu bine în prag de primăvară! 🙂

La întâlnirea de Coaching Support Group București din luna martie, am surprins într-un scurt rezumat câteva idei pe care le-a împărtășit Monica Daniela Găitănaru despre arhetipurile feminității. Află care sunt acestea, care dintre ele ți se potrivește și ce poți face pentru a-ți trăi în totalitate feminitatea.

Împreună cu invitata noastră am experimentat conștientizarea celor patru arhetipuri feminine și rolul dominant pe care-l ocupă fiecare arhetip în viața unei femei. În concepția lui Carl Gustav Jung aceste roluri feminine amintite, au fost sintetizate în așa-numitele arhetipuri feminine: Arhetipul preotesei sau inițiatoarei care își exercită puterea prin intelect și prin cunoașterea ei dincolo de aparențe; Arhetipul matern care se poate manifesta prin grija față de natură, implicarea în acțiuni de voluntariat; Arhetipul de curtezană sau fascinatoare care se exprimă prin creativitatea și senzualitatea emoțiilor manifeste; Arhetipul de amazoană sau eroină care își exercită puterea în planul fizic și mental.

Arhetipurile care sunt neconştientizate se află în partea de umbră a psihismului nostru şi în acelaşi loc cu ele stau ascunse cele mai mari resurse ale noastre. De aceea este important să le accesăm şi să le experimentăm pentru a ne explora feminitatea în întregimea ei. Anumite părţi din noi intră în „umbră” în copilărie când suntem răniţi și nu suntem încurajați să dezvoltăm un anumit rol. Unele energii arhetipale pot să nu fie permise într-o familie, datorită culturii acesteia sau preocupărilor predominante și pot conduce la blocarea comportamentului care a produs durerea experențială.

La întâlnirea cu Monica, am aflat că ne putem da seama ușor de arhetipul dominant prin ușurința cu care-l jucăm. Ce ne este mai natural să facem în funcție de o situație sau alta acela reprezintă rolul dominant asumat. Invitata noastră ne-a oferit în continuare cum ne putem dezvolta rolul feminin care se află în partea de umbră. Ne-a invitat să începem cu lucruri mici care ne antrenează în acțiuni concrete pentru a susține arhetipul dorit. O altă modalitate complementară acesteia este să ne identificăm credințele care nu ne permit să explorăm arhetipul feminin și să le înlocuim cu credințe care întăresc tiparul de comportament dorit.

Sperăm că aceste idei v-au creat o imagine a conținutului intâlnirii noastre din luna martie și ne dorim să extrageți resursele de care aveți nevoie în recunoașterea totalității feminine. La următoarea noastră întâlnire vei găsi resurse nelimitate în cadrul grupurilor MasterMind din partea a doua a evenimentului sau vei putea beneficia, ca de obicei, de o ședință de coaching gratuită pentru a găsi inspirație pentru provocările tale!

Să ne revedem cu bine!

Anca Vartolomei

*******

Te invităm să ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Mulţumim!

Citeşte şi:

Concluziile întânirii din 13 martie – Anca Vartolomei

Share

Taci și ascultă

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti 

vanatoruldeemotii.blogspot.ro

„A vorbi înseamnă a semăna, a asculta înseamnă a culege.”

Confucius

„A auzi” nu este nici pe departe sinonim cu „a asculta”, deşi dicţionarul susţine contrariul. Ba mai mult, în DEX „a auzi” este sinonim şi cu „a înţelege”. Majoritatea dintre noi aud, dar câţi dintre noi ascultă? Iar dintre cei care ascultă, câţi vor cu adevărat să înţeleagă? Nu doar că nu avem răbdare să ascultăm, dar ne susţinem cu îndârjire, orbi şi surzi, punctul nostru de vedere. Refuzăm din start să încercăm a înţelege argumentele celuilalt. Ne punem palmele virtuale peste urechi şi fredonăm obsedant: „Eu am dreptate, eu am dreptate, eu am dreptate”. 

Printr-o surprinzătoare asociere de idei, mi-a venit in minte o scenă din cartea preferată a copilăriei mele, „Cireşarii”. În cel de-al doilea volum, „Castelul fetei în alb”, doi dintre cireşari, Maria şi Tic (care nu întâmplător sunt fraţi)  ajung să se certe la cuţite din cauza unei mici lacune de comunicare. „Lacuna” poartă numele de Ţombi şi este năstruşnicul căţel al lui Tic. Ticuşor încearcă să reintre în graţiile surorii sale, plantând în grădină nişte răsaduri nemaivăzute (în locul celor pe care tot el le jumulise pentru ierbarul de la biologie). Condiţia era ca Ţombi să o trezească pe Maria, care să fie astfel martora gestului reconciliator al frăţiorului ei. Doar că … Ţombi o trezeşte pe Maria prea târziu, iar Maria este ferm convinsă că totul este doar o altă farsă pusă la cale de Tic. Aşa că, fără să-i dea acestuia şansa de a explica ce s-a întâmplat de fapt, Maria declanşează o ceartă în toată regula. Finalul este absolut savuros. Dar să-i dăm cuvântul lui Constantin Chiriţă:

„Aşa se face că numai la câteva minute după ce se înapoie în cameră, Maria se pomeni cu o ploaie de răsaduri, pline de pământ, în cap. Şi auzi de afară vocea frăţiorului furios:

― Dacă te-ai fi zburlit mai de dimineaţă le-ai fi primit tot în cap, dar fără pământ. M-am chinuit să le scot din grădină…”

Cam asta se întâmplă când nu doar că nu asculţi, dar nici nu-l laşi pe celălalt să vorbească. Te trezeşti cu „florile” în cap. Cu sau fără pământ. Ideal ar fi să nu te trezeşti cu ele în cap deloc. Şi atunci, ca să evităm un astfel de deznodământ, nu ar fi mai bine să încercăm să ascultăm? Să ne plecăm urechea nu doar spre sunete şi banale cuvinte, ci mai ales spre ceea ce se ascunde în spatele lor? Spre emoţiile care le însoţesc? Spre gândurile care le-au dat naştere? Cu grijă, înţelegere, răbdare şi reală atenţie?

Să ne imaginăm un dialog.

Varianta unu:

–       Sunt un car de nervi!

–       De ce? Ce s-a întâmplat?

–       Eram azi dimineaţă în autobuz. Şi, ca de obicei, era aglomerat.

–       Normal că e aglomerat, doar e oră de vârf. Cum ai vrea să fie?

–      Mă laşi să termin? La un moment dat începe o ceartă din cauza îmbulzelii. Tu asculţi ce-ţi spun?

–      Sigur, dragă, sunt numai urechi. Voiam doar să-mi iau un pahar cu apă.

–      Deci, cum spuneam, câţiva călători s-au luat la ceartă din cauză că cei care urcaseră stăteau fix în dreptul uşii, iar cei din spatele lor nu mai puteau urca.

–     Asta e nimic! Stai să vezi ce am păţit eu! Săptămâna trecută nu am reuşit să cobor din autobuz pentru că cei de la uşă nu au vrut deloc să se dea la o parte. A trebuit să mă întorc o staţie înapoi pe jos. Mamă, ce i-am mai înjurat!

–     Minunat! Pot să continui? Ce m-a scos din sărite e că un puştan s-a trezit să strige din spatele maşinii că „dacă ai 30 de ani şi încă mai circuli cu autobuzul eşti un ratat” sau „retardat”, ceva de genul ăsta. M-am simţit ca naiba. Şi nimeni nu a zis nimic. Mi-a stricat toată ziua.

–    Hai, mă, zău aşa, parcă eşti un copil! Pui la suflet aberaţiile unui adolescent arogant şi rupt de realitate. Normal că nimeni nu l-a luat în serios.

–     Da, dar chiar că m-a făcut să mă simt ca o ratată.

–   Nu fi ridicolă! În locul tău, eu i-aş fi spus că dacă la 17 ani circulă cu autobuzul înseamnă că este un ratat în devenire. De ce nu-l duc părinţii cu maşina la liceu? Sau şi ei merg tot cu transportul în comun? Şi pentru ei se aplica aceeaşi definiţie? Că bănuiesc că au peste 30 de ani, nu?

–     Oricum, nu te simţi bine când auzi aşa ceva şi …

–     Stai puţin că sună telefonul. Vin imediat.

Cinci minute mai târziu …

–      Deci, ce spuneai?

–      Nimic. Nu mai spuneam nimic. Că vorbesc cu tine sau cu pereţii e totuna!

Varianta doi:

–       Sunt un car de nervi!

–       De ce? Ce s-a întâmplat?

–     Eram azi dimineaţă în autobuz. Şi, ca de obicei, era aglomerat. La un moment dat, câţiva călători s-au luat la ceartă din cauză că cei care urcaseră stăteau fix în dreptul uşii iar cei din spatele lor nu mai puteau urca. Dar ce m-a scos din sărite e că un puştan s-a trezit să strige din spatele maşinii că „dacă ai 30 de ani şi încă mai circuli cu autobuzul eşti un ratat” sau „retardat”, ceva de genul ăsta. M-am simţit ca naiba. Şi nimeni nu a scos o vorbă. Toată ziua nu am fost bună de nimic.

–     Şi eu m-aş fi simţit la fel. Dar … adu-ţi aminte cum eram şi noi: teribilişti, visători, rebeli. Când vor creşte, îşi vor da seama că transportul în comun are o grămadă de avantaje: nu mai stai blocat în trafic cu orele, poţi să citeşti o carte sau să asculţi muzică sau orice altceva îţi place, nu te mai învârţi juma de oră după un loc de parcare …

–       Dar m-a făcut să mă simt o ratată. Nici măcar nu am carnet de conducere.

–      Spui că te consideri o ratată, şi asta pentru că nu ai carnet de șofer. A avea o maşină şi a conduce o maşină nu este un etalon al succesului. Sunt atâţia oameni extraordinari care nu au carnet de conducere sau chiar dacă îl au preferă să îşi petreacă timpul mai cu folos decât să stea înţepeniţi la volan. Tu eşti un om inteligent. Nu ai nevoie de carnet ca să faci toate lucrurile frumoase pe care le faci în fiecare zi.

–     Ştii … mi-ar plăcea să-l văd când împlineşte 40 de ani, chiar de ziua lui, mergând cu troleul şi gândindu-se de unde să facă rost de bani să plătească rata la banca a doua zi.

–      Hei, avem un mic drăcuşor aici de faţă!

–      Nu-i aşa?

Şi izbucni în râs.

Empathy 3

Care este diferenţa dintre cele două dialoguri? Cum se simte personajul principal? Frustrat sau înţeles? Ridiculizat sau respectat? Neglijat sau apreciat? Trist sau amuzat?

 Nu e nici pe departe atât de greu să asculţi cu adevărat. Tot ce ai nevoie este să înveţi şi să respecţi câteva reguli foarte simple şi de un bun simţ covârşitor:

  1. Doar ascultă. Nu te uita pe pereți, nu butona telecomanda, nu răspunde la telefon, nu te juca Candy Crush pe Facebook. Doar ascultă. Atât!
  2. Privește-l în ochi pe cel care vorbește. Privește-i chipul și arată-i astfel că ești alături de el, că faci parte din povestea lui, că tot ceea ce-ți spune ajunge la tine, la mintea și la sufletul tău și nu se risipește ca praful în deșert.
  3. Ascultă cu inima deschisă. Fii flexibil. Poate că nu ești de acord cu ceea ce auzi, dar încearcă măcar să te pui în locul celuilalt și să-l înțelegi. Lasă deoparte prejudecățile, amintirile, experiențele proprii. Fii pentru câteva clipe celălalt.
  4. Dacă ceva nu îți este clar, întreabă. Și ca totul să-ți fie limpede, reia din când în când cu propriile cuvinte ceea ce ți-a spus interlocutorul tău. Vei fi, astfel, sigur că ai înțeles perfect despre ce este vorba.
  5. Fi atent la limbajul trupului și la expresiile feței. Nu doar la cel care îți vorbește, dar mai ales la tine însuți. Corpul și chipul nu mint. Te dau de gol cât ai clipi. Degeaba dai tu din cap aprobator și aparent preocupat de ce auzi, dacă privirea îți zboară pe fereastră iar piciorul bate darabana pe podea, de nerăbdare.
  6. Nu întrerupe! Lasă povestea să curgă iar povestitorul să-și descarce toată tolba. Când îl vezi că s-a liniștit, abia atunci spune-ți părerea. Nu încerca să-ți imaginezi care va fi următoarea lui replică. Nu construi scenarii pripite, pe baza primelor trei propoziții auzite. Și, mai ales, nu te repezi cu concluzii, când povestea nu este nici măcar la jumătate. Taci și ascultă cu răbdare până la capăt!
  7. Nu da sfaturi decât în momentul în care acestea îți sunt cerute. Nu întotdeauna cel care-ți vorbește are neapărată nevoie de un sfat. Poate că, pur și simplu vrea doar să fie ascultat și înțeles. Vrea aibă alături un umăr pe care să se sprijine și un zâmbet cald care să-l încurajeze. Nimic mai mult.

Un proverb italian spune așa: „Vorbeşte puţin, ascultă mult şi niciodată nu vei greşi.”

Iar Michael Ende adaugă: „Acei care consideră că ascultatul nu este o artă ar trebui sa vadă dacă ei pot face măcar jumătate din ceea ce fac alții“.

Și ca să încheiem zâmbind:

 „Un bun ascultător este un bun orator cu o durere în gât.”

Katharine Whitehorn

Sursa foto.

*******

Te invitam sa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Multumim!

Citește și:

Concluziile întâlnirii din februarie 2014 – Anca Vartolomei

Ascultarea empatică: sursă de “aer psihologic” – Elena Dobre

CSG Bucuresti (ascultarea empatica) – Alexandru Frumosu

Cum ascultăm – Anca Vartolomei

Share

A fost odata … si va fi mereu

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti 

vanatoruldeemotii.blogspot.ro

“Suntem cu totii putin ciudati. Si viata este putin ciudata. Iar in momentul in care intalnim pe cineva a carui ciudatenie este compatibila cu a noastra, ne alaturam lui si intram intr-o stare de ciudatenie comuna pe care o numim iubire – adevarata iubire.“

Robert Fulghum

Au fost odata ca niciodata doi tineri. Ea era inaltuta, cu parul negru si cu cei mai senini ochi albastri din lume. El avea parul castaniu, carliontat, ochii caprui si un zambet molipsitor. Ea avea 18 ani si era functionar comercial. El avea 23 si era ofiter, locotenent. Sa spunem ca pe ea o chema Lili si pe el Nic.

El era inamorat pana peste cap de prietena ei, Magda. Doar ca, din nefericire, Magda nu avea aceleasi sentimente pentru el. Intr-una din zile, Magda a decis ca era timpul sa se desparta de Nic. Tanarul urma sa vina si sa o ia de la birou, la sfarsitul programului. Cum cele doua fete lucrau impreuna, Magda a rugat-o pe Lili sa iasa si sa-i spuna lui Nic ca nu se mai poate intalni cu el. Sa inventeze ea un motiv. Era iarna si era foarte frig. Lili a iesit din birou imbracata doar cu o jacheta subtirica. S-a apropiat de elegantul locotenent si i-a spus ca prietena lui nu mai poate veni la intalnire. Atat. Nu-i venea nimic altceva in minte. Nic a privit-o si, fara nici cel mai mic semn ca ar fi fost afectat in vreun fel de refuzul Magdei, i-a oferit grijuliu adapost in mantaua lui, sa se incalzeasca. Asa a inceput povestea lor.

Peste doi ani s-au casatorit. Inainte de a-si incepe viata impreuna, Lili i-a spus lui Nic doua lucruri. Unu: daca va ridica o singura data mana asupra ei, in secunda urmatoare relatia lor s-a terminat. Nici vorba de „a doua sansa”. Si doi: sa nu se amestece niciodata in alegerile ei privind coafura si hainele.

Viata nu a fost usoara pentru cei doi tineri. Au locuit la inceput intr-o fosta baraca de muncitori, amenajata ca locuinta dupa inchiderea santierului, si au pornit de la zero. Incet si cu rabdare si-au gasit apartamentul potrivit, s-au angajat amandoi la aceeasi firma si lucrurile pareau sa mearga din ce in ce mai bine. Normal ca se mai certau din cand in cand. Doar nu erau sfinti. Dar gaseau intotdeauna calea de mijloc, acea solutie care sa ii multumeasca pe amandoi intr-un fel sau altul. Erau frumosi, veseli si eleganti. Aveau multi prieteni si adorau sa danseze.

Intr-o zi, Lili a fost oprita in curtea firmei de catre o tanara care, foarte stanjenita, i-a spus ca l-a vazut pe Nic, cu doua zile in urma, pe langa Cismigiu. Era impreuna cu o alta femeie si amandoi pareau in al noualea cer. Lili a zambit, i-a multumit pentru „grija” aratata si i-a spus ca probabil era cineva care semana foarte bine cu sotul ei, pentru ca ea si Nic fusesera la niste prieteni chiar in ziua si la ora presupusei aventuri. Nu era prima oara cand binevoitorii ii puneau la incercare increderea in sotul ei. Sau increderea lui in ea. Stia ca barbatii nu pot fi pe de-a-ntregul fideli si, sincer, nu se astepta ca Nic sa fie un sfant, dar atata vreme cat o iubea si se intorcea mereu acasa, fiind cel dintotdeauna, nu o interesa sa stie daca si ce aventuri avea.

trust-in-love-

Un an mai tarziu, Lili a fost chemata in biroul directorului comercial, un individ recunoscut ca fiind un afemeiat notoriu. Acesta i-a spus ca Nic fusese propus pentru promovare. Apoi, fara ocolisuri si fara menajamente, i-a explicat ca doar de ea depinde daca Nic va obtine sau nu acest post. Desi banuia care erau intentiile directorului, Lili s-a prefacut ca nu intelege. Atunci, el i-a spus ca singura conditie care mai trebuie indeplinita pentru ca sotul ei sa obtina postul visat era ca ea, Lili, sa devina amanta directorului. Tanara s-a cutremurat de scarba. Stia cat de mult isi dorea Nic acel post, dar mai stia si ca nu o va ierta toata viata daca va afla pretul platit. A refuzat, iar Nic a ramas in continuare in vechea lui slujba. Lili s-a framantat luni intregi. Pana la urma, a decis sa-i povesteasca lui Nic toata intamplarea, in cele mai mici amanunte. Prima lui reactie a fost sa-i sparga capul nemernicului, dar apoi s-a linistit si i-a spus lui Lili ca niciodata, niciodata nu ar fi acceptat ca ea sa faca asa ceva doar pentru ca el sa obtina un post, oricat de mult si l-ar fi dorit. Ea era totul pentru el. O iubea si o respecta tocmai pentru ca era un om demn si integru.

Multi ani nu au avut copii. Stiind cat de mult iubeste Nic copii, Lili chiar s-a gandit sa-i propuna sa se desparta, pentru ca el sa poata avea familia pe care o visa. Dar stia ca Nic nu va fi niciodata de acord cu asa ceva. El i-a spus ca daca nu vor putea avea copii, vor infia. Dar vor ramane impreuna.

A venit apoi martie 1977. Nic era de serviciu pana dimineata. Acasa, Lili se uita la televizor la un film bulgaresc, „Dulce si amar”, iar fetita lor dormea in camera ei. La ora zece seara, blocul a scrasnit dintr-o data si a inceput sa se zguduie din ce in ce mai tare. Cele cateva secunde de vuiet si miscare haotica au parut ore. Blocul a rezistat. Oamenii au iesit inspaimantati din case si si-au petrecut restul noptii afara. In tot cartierul, o singura scara de bloc s-a prabusit, blocand bulevardul. Firma unde lucrau Nic si Lili era la opt statii de autobuz de apartamentul lor. Nic a fugit tot drumul de la serviciu, rugandu-se sa le gaseasca pe Lili si pe fetita lor tefere. Cand a ajuns la resturile scarii prabusite, a inceput sa planga si a alergat si mai tare. A gasit-o pe Lili in parculetul din fata blocului, impreuna cu fiica lor. Le-a imbratisat pe amandoua, plangand si simtindu-se cel mai fericit si norocos barbat din lume.

Anii au trecut, cu bune si cu rele. Desi Lili era cea care avea de cele mai multe ori initiativa, intotdeauna luau deciziile impreuna. Asa a fost si cu nunta de aur. Nic s-a impotrivit la inceput, dar pana la urma a acceptat. 50 de ani de casnicie chiar meritau sarbatoriti. I-au invitat pe cei din familie si pe prietenii apropiati. Ceremonia de la biserica a fost emotionanta iar cand preotul le-a pus pe inelar noile verighete de aur, alaturi de celalalte doua, Nic l-a intrebat foarte serios unde va mai avea loc si pentru cea de platina, cand vor implini 75 de ani de casnicie. Preotul a zambit.

Era iulie si era foarte, foarte cald. Nuntasii au dansat pana cand cusaturile pantalonilor au cedat, iar camasile s-au facut fleasca. Si, ca la orice nunta, mireasa a fost furata. Cand rapitorii au venit sa negocieze cu mirele si cu nasul, Nic le-a spus, in felul lui sugubat:

– Negociem daca imi aduceti mireasa de acum 50 de ani.

– Pai, tot ea e, doar cu 50 de ani mai mult.

 – Atunci, sa ma platiti voi ca sa o iau inapoi!

Ochii lui erau numai un zambet. Iar cand Lili a intrat in incapere, inarmata cu o cheie franceza si „furioasa” ca sotul nu vrea sa plateasca rascumpararea, toti au izbucnit in ras. Erau o pereche atat de reusita si se completau atat de frumos, incat nu era de mirare pentru nimeni ca se aflau in toiul unei nunti de aur.

Este povestea unui cuplu absolut obisnuit, cu o viata mai mult sau mai putin banala. Poate parea o familie ideala sau, mai degraba, idealizata, dar este o familie reala. Doi oameni care au avut o viata bazata pe iubire, respect si incredere deplina. Si care au lasat copiilor lor aceste valori, ca mostenire. I-au invatat, prin propriul exemplu, ce inseamna comunicarea, toleranta, intelegerea, rabdarea si, mai presus de toate, curajul de a crede cu tot sufletul in partenerul tau si de a-ti pune viata in mainile lui.

Asa cum spune Lao Tzu: „A fi iubit profund de cineva iti ofera putere, in timp ce a iubi profund pe cineva iti da curaj.”

 „A fost odata ca niciodata un baiat care iubea o fata, iar zambetul ei era o intrebare pentru care si-ar petrece toata viata pentru a gasi raspunsul.”

Nicole Krauss

Sursa foto

Citeste si:

Iubiri de sezon si o dragoste de-o viata – Elena Dobre

Concluziile intalnirii din ianuarie 2014 – Diana Metes

Relatiile de cuplu – CSG Bucuresti – Alexandra Weiss

 

***

Te invitam sa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Multumim!

Share

Cu umor … despre succes

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti vanatoruldeemotii.blogspot.ro

Prima intalnire a CSG de dupa vacanta de vara l-a avut ca invitat pe Andrei Rosu. Nici ca se putea o alegere mai potrivita pentru a reporni motoarele lasate la ralanti si a trezi mintile ce inca mai valseaza printre amintiri exotice.

Andrei Rosu a fost absolut savuros, cu un discurs amuzant, nu de putine ori autoironic si cu o naturalete de invidiat. Ma uitam la oamenii aflati in sala cu cata placere il ascultau si cum incearcau sa traiasca alaturi de el aventurile de la Polul Nord sau din Australia. Sa-si imagineze frigul cumplit sau sa simta epuizarea unui maraton de 21 de ore.

Andrei Rosu a spus la un moment dat ca timpul este singura resursa distribuita democratic pe glob. Fiecare dintre noi dispune de aceleasi 24 de ore. Ce facem cu ele depinde doar de noi. Unii le folosesc in mod „productiv” jucand carti pe Facebook, altii, in acelasi interval de timp, descifreaza structura genomului uman. De … fiecare cu ce-l doare, cum bine spune romanul. Noi suntem cei care alegem cum sa ne petrecem aceste 24 de ore. Iar alegerea este in functie de ceea ce ne dorim cel mai mult, de scopul pe care il dam existentei noastre, de ceea ce ne face sa zambim si sa ne simtim impliniti.

Doar ca nu este atat de usor sa descoperi „cine esti” si care este rostul tau in aceasta lume. Prea multi oameni, din pacate, renunta la a mai cauta si se multumesc cu o viata anosta si reciclabila an de an. E mult prea placut in interiorul zonei de confort, de ce sa incerci sa iesi si sa infrunti mai stiu eu ce temeri si provocari. Ca sa nu mai spun ce priviri chiorase o sa-ti arunce toti cunoscutii, plus eterna replica: „Ce te-a apucat, ma? Ai luat-o razna? Stai in banca ta!”

Dar … Paradoxal … sau poate nu … este mult mai usor sa te convingi sa nu faci ceva decat sa  faci ceva anume. Si pentru ca mi-a placut atat de mult modul sugubat in care Andrei Rosu si-a povestit experientele, o sa va povestesc si eu cat de usor este sa te convingi singur ca nu ai neaparata nevoie de un anume lucru. Ipotetic vorbind. Sau … poate nu.

Sa zicem ca vrei sa-ti iei carnetul de sofer. Nu esti tu foarte convins ca-ti trebuie, dar … de …. toti prietenii tai au masini si te-ai cam saturat sa fi mereu la mila altuia cand e vorba sa stai si tu mai mult la o bere in Centrul Vechi sau sa mergi la un concert care se termina mult dupa miezul noptii. Asa o sa ai si tu libertate de miscare si o sa poti merge oriunde si, mai ales, oricand si oricat de mult. Bun. Da, dar pe de alta parte, sare ecologistul din tine si-ti spune ca si asa sunt prea multe masini, mai vii si tu sa poluezi mediul, plus ca circulatia din oras seamana un picut prea mult cu spitalul de nebuni ca sa-ti dea ghes sa iesi cu masina in trafic. Da, dar totusi … Si uite asa iti stabilesti, cu chiu cu vai, telul aparent de neatins de a-ti lua carnetul de sofer.

Faci rost de instructor si stabilesti programul, de care reusesti sa te tii (pentru ca te gandesti la banutii pe care i-ai platit). Doar ca perioada aleasa nu e tocmai potrivita. Luna iulie, cu temperaturi de 40 de grade la umbra este tot ce poate fi mai imbietor si proprice invatarii. Am uitat sa spun ca intamplarea se petrece acum mai multi anisori, cand verile erau infernale.

Deci, stai timp de o ora la volan, incordat, speriat si scaldat in valuri de transpiratie. Plus ca esti frant de oboseala pentru ca ai avut grija sa-ti planifici lectiile dupa programul de la serviciu. Ca doar nu era sa-ti consumi zilele de concediu pe orele de soferie. Prima isprava, de care te avertizase de altfel instructorul (“Aveti mare grija sa nu opriti cumva masina pe calea ferata”) se intampla intocmai, cu prima ocazie. Ca o profetie autoimplinita, de cum dai de calea ferata (greseala instructorului ca a ales un traseu care sa includa si asa ceva) intri in panica, apesi intr-o veselie pe toate pedalele din dotare si omori motorul fix deasupra sinelor. De, bietul instructor, de ce i-a fost frica nu a scapat. Incearca el sa-si pastreze calmul, privindu-te cum te incrancenezi sa pornesti din nou masina, pana cand iti spune printre dintii inclestati (de teama sau de nervi, cam greu sa-ti dai seama): “Va rog sa porniti, suntem pe calea ferata.” De parca tu nu stii deja. Noroc ca instructorul nu e genul care racneste si-si baga si mai rau elevul in cofa.

Te duci apoi intr-un poligon la care ajungi trecand peste o sina de tramvai, cobori pe o serpentina incolacita si in final ajungi intr-un spatiu ingradit de garduri din plasa de metal. Instructorul incearca sa te invete parcarea laterala, pe care cu chiu cu vai creierul tau reuseste sa o proceseze. Mai dai o tura prin poligon iar, la final, masina se inscrie pe o traiectorie de coliziune inevitabila si frontala cu gardul din fata. Oboseala si canicula ti-au redus reflexele la minim si privesti spre gardul care se apropie fara sa schitezi nici cel mai mic gest de a calca frana. Instructorul te lasa … te lasa … te lasa … pana cand cedeaza nervos si apasa frana, oprind masina la doi centimentri de gard. Pentru ca esti un elev silitor, genul “ce intra pe o ureche iese urgent pe cealalta sub actiunea vidului din interior”, piciorul tau se afla, bineinteles, sub pedala franei in momentul interventiei eroice a instructorului. Durerea trece fulgerator de jos in sus si de sus in jos. Iti inghiti cu greu racnetul pentru ca stii ca greseala iti apartine, ca piciorul trebuie sa stea mereu deasupra pedalelor. Acum nu o sa mai uiti asta niciodata. Si, bineinteles, vei uri ambreiajul (ciudat, nu frana) cu o pasiune demna de cauze mai bune.

Dupa vreo sase sedinte chinuite, instructorul te anunta ca va fi plecat in concediu toata luna august. La cate emotii i-ai dat nici nu e de mirare ca fuge mancand pamantul. Ramane stabilit sa vorbiti cand se intoarce. Pe la inceputul lunii septembrie pui mana pe telefon si, fara prea mare entuzism, il suni. Nu raspunde nimeni. Dupa alte doua zile il suni din nou. Abonatul nu e disponibil. E clar. Ai bagat spaima in bietul instructor. Devotat ideii ca ce-i prea mult strica, renunti sa-l mai suni si renunti si la scoala de soferi. Si asa nu erai tu foarte convins ca vrei masina. Si uite asa te-ai motivat sa nu-ti iei carnetul de sofer. Ce simplu si usor!

Daca nu-ti place ceea ce vrei sa faci, daca nu esti entuziasmat si nerabdator si nu zambesti fara motiv, atunci nu pierde timpul. Daca simti ca trebuie sa faci ceva pentru ca trebuie, pentru ca te imping ceilalti de la spate si nu pentru ca asta este ceea ce iti doresti, atunci opreste-te putin si gandeste-te. Chiar merita? Daca te chinui din rasputeri, oftezi si-ti dai ochii peste cap de fiecare data cand vine vorba de un lucru anume pe care trebuie sa-l faci, inseamna ca acel lucru nu e pentru tine. Te tine blocat intr-un spatiu strain si-ti consuma, precum un vampir, energia, creativitatea, bucuria.

E nevoie de curaj, de mult curaj pentru a te desprinde de obisnuinte si a nu mai asculta vocile conformiste din jur. Cand faci ceea ce-ti place, cand in sfarsit ai descoperit ce anume te insufleteste si te face sa fii tu insuti, original si unic, timpul se opreste in loc. In mod cu totul paradoxal, ai la dispozitie mai mult de 24 de ore pe zi. Pentru ca pur si simplu nu ii mai constientizezi curgerea. Esti atat de cufundat in ceea ce faci, cu tot sufletul si cu toate resursele de care dispui, incat totul vine absolut natural, totul ti se potriveste perfect. Si asta pentru ca, pur si simplu, stii ce vrei. Atat.

Priviti-i pe cei care isi traiesc zi de zi pasiunea. Pe cei care nu s-au lasat influentati de nimeni si de nimic. Pe cei care au un vis si merg cu incapatanare inainte pentru a si-l realiza. Oameni precum Andrei Rosu. Luati-i ca exemplu. Faceti ce fac si ei, ganditi ca ei si inconjurati-va de oameni ca ei. Molipsiti-va de energia lor, de optimismul lor, de ambitia si de perseverenta lor. Si o sa vedeti ca lucrurile vor incepe sa se miste. Atata vreme cat stii ce vrei. Clar si fara nici o urma de indoiala.

Sursa foto.

Daca ti-a placut acest articol, te invitam sa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Multumim!

Citeste si:
Spune „Pot” si vei putea – articol scris de Oana Mihailescu
Curajul de a-ti urma visul – articol scris de Cristina Eremia

Cum poate un om obisnuit sa produca neobisnuitul? – articol scris de Elena Dobre

Lectia unui campion: mintea este ca un taxi – articol scris de Lorena Cioroianu

Share

O poveste…

Articol scris de Monica Chiper – Secretary&Treasurer, CSG Bucuresti
vanatoruldeemotii.blogspot.ro

 

Rar mi-a fost dat sa ascult pe cineva cu atata placere cum l-am ascultat pe Andrei Popescu la intalnirea de joi a Coaching Support Group. De mic copil am fost fascinata de povesti si nu mi-a trecut nici acum, cand sunt un patimas cititor de SF si Fantasy, adica de povesti pentru oameni mari. Dar si mai mult imi place sa trag cu urechea la istorisirile celor din jurul meu, reale, fascinante si, uneori, absolut uluitoare.

Ca de obicei, un cuvant anume din cele spuse de Andrei mi-a atras atentia si mi-a ramas in minte ore intregi: „vulnerabilitate”. Atunci cand vorbesti despre o experienta personala, nu trebuie sa-ti fie teama sa te dezvalui, sa le arati celorlalti emotiile, sentimentele, tristetile, slabiciunile, adica exact ceea ce ne face sa fim umani, autentici, credibili si calzi.

Andrei ne-a provocat pe toti ca, in decurs de un minut, sa impartasim unui coechipier, ales aleatoriu, o poveste din viata noastra, petrecuta anul acesta si care ne-a marcat intr-un fel sau altul. Iar eu, la randul meu, as vrea, cu voia dumneavoastra, sa va impartasesc povestea care mi-a venit mie in minte atunci. Si poate nu intamplator a fost chiar aceasta poveste.
In toamna lui 2010 mi-am pierdut mama. Pe neasteptate. Fara nici cel mai mic semn sau avertisment din partea Divinitatii, Universului sau banalei intuitii. Am plutit in deriva luni intregi. Cel mai socant cand pierzi pe cineva foarte, foarte drag, este ca atunci cand iesi din nou „in lume”, totul este neschimbat. Oamenii rad, se incrunta, discuta, se cearta, merg la serviciu, la piata, la teatru sau pur si simplu se plimba, in timp ce tu te uiti fara a-ti crede ochilor ca tot si toate sunt exact asa cum le-ai lasat cu trei zile in urma. Pentru tine lumea s-a frant in bucati, inima ta este praf si pulbere, sufletul ti s-a ghemuit intr-un colt si refuza cu incapatanare sa ridice ochii, iar mintea este blocata in incercarea de a deslusi logica absurda a situatiei. Cum este posibil asa ceva? Cum se poate ca viata sa mearga inainte, fara sa-i pese, fara sa se opreasca macar cateva minute, sa incremeneasca intr-o tacere plina de compasiune si intelegere?

Da, viata merge mai departe. Nu se opreste pentru nimeni. Este precum un torent care se napusteste la vale, luand cu el tot ce intalneste in cale. Iar daca tu te impotrivesti si nu mergi odata cu el, esti lasat in urma si aruncat undeva pe mal, precum o haina rupta si fara de folos. Si acolo ramai, daca nu iti aduni puterile sa te arunci din nou in valtoare. Sau daca nu iti intinde cineva o mana de ajutor pe care esti dispus sa o accepti.
Incet, cu greu, dar si cu multa dragoste din partea familiei, colegilor, prietenilor, mi-am reluat viata de acolo de unde o lasasem. Am invatat sa traiesc fara acele lucruri marunte dar atat de importante care alcatuiesc de fapt relatia dintre doi oameni. Lucruri, gesturi, vorbe carora nu le dai atentia cuvenita atunci cand sunt facute sau rostite, pe care le consideri ceva de la sine ințeles, ceva care ti se cuvine de drept si care nu se va sfarsi niciodata. Abia in momentul in care nu le mai ai, iti dai seama cat de pretioase au fost si cat de mult au facut ele parte din propria-ti fiinta. Abia atunci iti dai seama ce gol urias au lasat in urma. Nu degeaba se spune ca atunci cand pierzi pe cineva iubit, pierzi o parte din tine insuti.


Mama era o cofetareasa innascuta. Încă din copilărie era mai mult decat priceputa in pregatirea cremelor, foietajelor, aluaturilor si a tot felul de delicatese absolut delicioase. Ne-a rasfatat cu cele mai apetisante si incantatoare prajituri, torturi, placinte, gemuri si dulceturi.
Mama avea doua retete de chec foarte bune, pe care obisnuia sa le faca destul de des. Numele lor de cod erau „Pufosenia” si „Checul cu multe”. „Pufosenia” era cu cacao si, dupa cum ii spune si numele, era foarte fraged, pufos si delicios. O impletire aromata si savuroasa de alb si negru. „Checul cu multe” era mai micut, dar vartos si impestritat cu nuci, stafide, fructe confiate, smochine, rahat si orice alte ingrediente similare care iti puteau trece prin minte. Era preferatul familiei si prietenilor si pe buna dreptate, pentru ca era gustos, inedit si foarte, foarte aspectuos.

Anul asta m-am tot uitat la cele doua retete ale mamei. Recunosc ca imi era foarte dor de gustul si aroma prajiturilor facute de ea. Eu am fost, de cand ma stiu, un antitalent catastrofal in materie de gastronomie. Si, avand o minte mai matematica, daca ma iei cu ”cam, circa, aproximativ, in jur de, dupa ochi, dupa gust, dupa miros” m-ai pierdut de musteriu. Norocul meu ca retetele erau foarte clare si foarte bine explicate. Asa ca, intr-o buna zi, sau mai degraba seara, mi-am luat inima in dinti si am incercat sa fac checul cu cacao. Spre surprinderea mea, a iesit excelent. Fara falsa modestie, chiar a iesit foarte bun. Mi-am zis ca s-ar putea sa fie norocul incepatorului si l-am mai facut de trei ori. In zile diferite, binenteles. La ce va gandeati? Si de fiecare data, colegii mei au fost incantati. Ei au avut onoarea de a-mi servi drept cobai si nu le-a parut rau, credeti-ma.

Se apropia Pastele si m-am gandit sa fac si „Checul cu multe”. Este un pic mai migalos si necesita oarece rabdare, precum si o stare de spirit corespunzatoare. Adica, buna dispozitie, calm si concentrare. Am cumparat tot ce aveam nevoie, am montat mixerul, mi-am suflecat manecile si m-am pus pe treaba. In afara de ceva probleme legate de incapatanarea untului de a se agata cu disperare de paletele mixerului si a se face astfel nevazut, disparand din bol precum un magician, restul a mers ca pe roate. L-am tinut la cuptor exact cat trebuie, am reusit sa-l extrag din tava fara prea mare ciufuleala si am asteptat cu nerabdare sa se raceasca, sa-l pot taia si gusta. Urmarea? Era de-a dreptul magnific!
Am taiat felii generoase de chec si le-am impartit vecinilor și colegilor de la serviciu. Iar ei mi-au spus ceva ce nici prin minte nu mi-ar fi trecut:
„Are exact gustul checului făcut de mama ta. Parcă l-ar fi făcut ea. Bravo!”
Vorbele lor mi-au umplut ochii de lacrimi si inima de o bucurie uriasa. Pentru mine era cel mai fantastic compliment. Stiti de ce? Pentru ca mama avea un ingredient secret, pe care il punea in tot ceea ce gatea: un strop de dragoste. Si m-am hotarat in acel moment sa continui sa fac toate prajiturile pe care obisnuia sa le faca mama, sa pun in „opera” toate retetele adunate de ea de-a lungul timpului. Urmatoarea oprire … negresa! Acum stiu ca am tot ceea ce-mi trebuie.

Concluzia povestii?
De la tristete la bucurie nu e decat un pas. Dar trebuie sa fi dispus sa-l faci. Important este sa nu te opresti. Oricat ai fi de lovit, oricat de crancena ar fi durerea, oricat de frant ar fi sufletul, nu te opri! Mergi mai departe, pentru ca viata are inca multe puse deoparte special pentru tine. Si bune, si rele, dar … hei! … unde ar mai fi farmecul, suspansul si adrenalina daca toate ar fi mereu bune si frumoase? Cum am stii ce este albul daca nu am avea parte si de un picut de negru?

Asa ca, nu te lasa! Timpul nu intotdeauna vindeca, dar macar alina. Pretuieste-i pe cei de langa tine si traieste constient si frumos fiecare clipa. Gaseste ceva bun in orice ti se intampla, chiar daca la prima vedere pare o cumplita catastrofa. E greu, e adevarat, dar nu imposibil. E nevoie doar de un mic ghiont. Si traieste fiecare experienta cu maxima curiozitate, cu pasiune, curaj si speranta.
David Richo spune asa, in „Puterea coincidentei”: „ … lovituri dureroase pot deveni momente de tranzitie pline de gratie, iar opririle pot deveni trepte. Noi apreciem ca oamenii, locurile si evenimentele vietii noastre ne arata ceea ce avem nevoie sa stim sau incotro suntem pregatiti sa ne indreptam. Fiecare fiinta si fiecare obiect din povestea noastra contribuie la gasirea sensului vietii noastre si nu mai avem a ne teme de nimic.”

Sau cum bine spune Nietzsche: „Ce nu te doboara, te face mai puternic.”

****

Daca ti-a placut acest articol, te invitam sa ne dai un Like pe pagina de Facebook Coaching in Bucuresti. Multumim!

 

Citeste si:

Oana Mihailescu – Ingredientele unui povesti de succes. Click aici

Elena Dobre – Povestea: masura a puterii personale de seductie. Click aici

Lorena Cioroianu – Formula magica in public speaking. Click aici

Share

Un mic surâs în prezent

Un articol scris de Monica Chiper

Nu știu alții cum sunt, ca să-l parafrazez pe Creangă, dar mie îmi place să trăiesc în prezent. Dintre toate timpurile gramaticale, prezentul a fost întotdeauna cel mai ușor de învățat. În orice limbă. Eu sunt, eu fac, eu spun. Simplu! Trecutul și viitorul au prea multe variante și variabile. Am fost, fusei, fusesem, voi fi, voi fi fost, și așa mai departe. Complicat!

Dar dacă te gândești bine, și prezentul este extrem de volatil. Acum o secundă era viitor iar în secunda următoare devine trecut. Cam confuz, nu? Ăsta-i timpul! Zboară! Iar în final, după ce încerci din răsputeri să pricepi ceva din explicațiile în chineză ale fizicii cuantice, ajungi la concluzia că totul se petrece întotdeauna AICI și ACUM. Nu există nimic altceva decât AICI și ACUM.


Îmi place prezentul.Trecutul îl arhivez. Am învățat tot ce trebuia din el. Toate experiențele pe care le-am trăit, toți oamenii pe care i-am întâlnit sunt păstrate cu drag în foldere și fișiere, stocate pe hardul cortexului. Sunt proiecte încheiate. Nu te atașezi de ele și nu le lași să se atașeze de tine.

Iar viitorul se construiește din toate experiențele din prezent. Nu mi-am făcut niciodată planuri pe termen lung. Cred că mintea mea, și ca mine sunt convinsă că sunt și alții, a fost proiectată din start fără schema logică a programării viitorului. Viața e fascinant de surprinzătoare iar Universul are un simț al umorului „criminal”. Când te aștepți mai puțin, îți dă un ghiont de nu te vezi și te trimite pe o cu totul altă orbită decât cea pe care ți-ai planificat-o cu grijă ani în șir. Uau! Apare necruțătoarea schimbare!

Tuturor ne este frică de schimbare. Unii sunt doar îngrijorați, alții sunt de-a dreptul terifiați. Dar fără schimbare nu există evoluție, nu există creștere, nu există revelație. „ Nu poți face mereu același lucru și să speri că vei obține alt rezultat. E ca și cum te-ai uita la un film în reluare în speranța că de data asta finalul va fi diferit.” Ultimele două fraze sunt un citat sau mai degrabă o parafrazare, dar îmi este absolut imposibil să-mi aduc aminte cui aparține (sau oare aparține cuiva?). Oamenii au spus atât de multe lucruri și continuă să spună, încât am pierdut șirul paternității sau maternității ideilor.

Lasă-te purtat de val. Prinde mâna pe care ți-o întinde Universul, pentru că el nu face altceva decât să răspundă dorințelor tale cele mai profunde, de care nici măcar nu ești conștient, sau pe care le-ai ascuns bine într-un cotlon al minții, cu ani în urmă, crezându-le irealizabile. Și mai ales, păstrează-ți simțul umorului. Universului îi place să râdă.

Eu am avut o revelație la întâlnirea de joi, cu Daniela Andreescu. A spus că nu trebuie neapărat să ieși din zona de confort, ci trebuie să-ți definești zona de confort. Să incluzi în ea tot ceea ce dorești: experințe noi, riscuri, etc. Schimbarea depinde numai de tine. Să faci ce-ți place sau nu, acum sau mai târziu, aici sau acolo, depinde numai de tine.

Așa că, eu am decis ca în prezentul meu să reînvii un vis al copilăriei mele, acela de a învăța să cânt la pian. Voi ce veți face cu prezentul vostru?

Sursa foto

Citeste si articolul scris de Alina Buzatu. Click aici.
Citeste si articolul scris de Andreea Gabor. Click aici.
Citeste si articolul scris de Florentina Ciuperca. Click aici.
Citeste si articolul scris de Lorena Cioroianu. Click aici.

Share